Rocco Buttiglione: Devierea în care cad criticii enciclicei Amoris laetitia (I)
21.11.2017, Roma (Catholica) - „Există unele cazuri în care divorțați recăsătoriți pot să fie considerați în harul lui Dumnezeu. Pare o noutate tulburătoare, dar este o învățătură în mod granitic tradițională. În criticii lui Amoris laetitia reiese o nouă deviere: este obiectivismul în etică.” Filozoful Rocco Buttiglione, prieten al Papei Ioan Paul al II-lea și autor al cărții în apărarea exortației Papei Francisc despre căsătorie și familie, prefațată de Cardinalul Gerhard Ludwig Müller, continuă pentru Vatican Insider discuția „amicală” cu aceia care îl critică pe actualul Pontif, scoțând în evidență „devierea” în care riscă să cadă mulți dintre opozanții lui Amoris laetitia. Iată prima parte a interviului lui Andrea Tornielli, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro.
– Prefața Cardinalului Müller la cartea Dvs a fost primită cu neplăcere de cei mai aprigi critici ai Papei, care după câteva zile – de exemplu prin titluri forțate precum „Niciodată nu s-a vorbit despre excepții cu privirea la Împărtășania dată celor recăsătoriți” – au încercat să diminueze ceea ce a scris Cardinalul. El, în schimb, așa cum se observă din text, a dat exemple de posibilități de admitere. Cum comentați?
– Cred că, grație cărții mele și prefeței Cardinalului Müller, pentru prima dată criticii au fost constrânși să răspundă și nu pot să nege un punct: există circumstanțe atenuante în virtutea cărora un păcat de moarte (un păcat care altminteri ar fi de moarte) devine un păcat mai ușor, numai venial. Deci există unele cazuri în care divorțați recăsătoriți pot să fie considerați (de către duhovnic și după un discernământ spiritual adecvat) în harul lui Dumnezeu, deci să poată primi Sacramentele. Pare o noutate tulburătoare, dar este o învățătură în întregime, aș îndrăzni să spun în mod granitic tradițională.
– Unii obiectează că aceste cazuri sunt puține…
– Papa nu spune că sunt multe și probabil că vor fi foarte puține în anumite contexte și mai numeroase în anumite altele. De fapt, circumstanțele atenuante sunt lipsa de știință deplină și consens deliberat. Într-o societate evanghelizată în întregime se poate presupune că aceia care nu au știință deplină despre caracteristicile proprii ale căsătoriei creștine sunt foarte puțini sau chiar nu există. Într-o societate în curs de evanghelizare aceste cazuri vor fi mai numeroase. Și într-o societate pe larg descreștinată? Chiar că nu aș ști. Chiar dacă ar fi foarte puține cazurile, textele incriminate din Amoris laetitia ar fi în mod perfect ortodoxe și ar fi foarte gravă vina acelora care l-au acuzat pe Papa de erezie: calomnie, schismă și erezie. Afară de cazul în care, așa cum sper și cred eu, nu trebuie să li se acorde lor atenuantele lipsei de știință deplină și consens deliberat.
– Îl cunoașteți bine de mult timp pe Cardinalul Müller: care este semnificația cuvintelor pe care le-a scris în prefața cărții Dvs?
– Cardinalul Müller este un mare teolog, cu siguranță printre cei mai mari care nu au participat direct la Conciliul Vatican II. A avut neînțelegeri și dificultăți de raport cu Curia și chiar cu Sfântul Părinte și nu i-a fost reînnoită funcția de prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței. Mulți dizidenți sperau să facă din el propria călăuză pe drumul care conduce la schismă. Cu prefața la cartea mea, Cardinalul ne oferă o părere pro veritate cu privire la ortodoxia învățăturii din Amoris laetitia. Însă există desigur și ceva mai mult: în momentul în care Pontiful este atacat pe terenul credinței și al moralei creștine, Mons. Müller, în calitate de catolic și în calitate de Cardinal, simte datoria să intervină ca să îl apere (oricare ar fi neînțelegerile și divergențele personale adevărate sau presupuse). De altfel, el a scris o operă monumentală despre Papa, care este și o mare mărturie de iubire față de rolul Episcopului de Roma în Biserică. Chiar dacă ar fi adevărat că este de altă părere cu privire la unele aspecte ale liniei pastorale a Papei, aceasta nu ar elimina nimic din valoarea mărturiei sale: putem să fim de altă părere și să fim fideli. Obiecția sinceră este o bogăție; acuzele de erezie, calomniile, apelurile la schismă, fanatismul care erodează atitudinea fundamentală de încredere și stimă, datorată succesorului lui Petru și vicar al lui Cristos, este ceva total diferit.
– Continuați să susțineți că Amoris laetitia reprezintă o dezvoltare a lui Familiaris consortio și nu o ruptură de exortația Papei Ioan Paul al II-lea. De ce?
– Există o comună bază teologică: acceptarea distincției dintre păcatul de moarte și păcatul venial, recunoașterea că pentru ca să existe un păcat de moarte este necesară știința deplină și consensul deliberat; recunoașterea faptului că situațiile sociale în care trăiește o persoană pot în potență să împiedice recunoașterea deplină a adevărului și să facă în așa fel încât să se facă răul fără a-și da seama de asta pe deplin sau și să fie limitată și comprimată libertatea de a face binele. Toate aceste lucruri se găsesc în Familiaris consortio (și în Reconciliatio et paenitentia) înainte de a fi în Amoris laetitia.
Pe această bază comună se altoiesc două alegeri disciplinare diferite. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, pentru a apăra în conștiința poporului credincios și mai ales a celor mai mici conștiința indisolubilității căsătoriei interzice ca divorțații recăsătoriți să poată primi Împărtășania, afară de cazul în care se despart sau se angajează să renunțe la raporturile sexuale. Nu spune că în cazul lor nu pot să existe atenuante subiective, nu neagă că în unele cazuri pot să fie în harul lui Dumnezeu. Spune pur și simplu că scandalul obiectiv pe care ei îl dau este prea mare pentru ca să poată fi admiși la sacramente. În schimb Papa Francisc spune că trebuie admiși la pocăință ca toți ceilalți păcătoși. Să meargă la duhovnic, să spovedească păcatele lor, să expună circumstanțele lor atenuante, dacă au, și duhovnicul le va da dezlegarea, dacă există condițiile pentru a o putea da. Probabil că Papa Francisc consideră că, măcar în unele societăți, conștiința indisolubilității căsătoriei s-a pierdut deja în conștiința populară și că de acum este inutil să se închidă grajdul pentru că boii au scăpat deja. În schimb acum trebuie mers să fie căutați acolo unde s-au pierdut pentru a-i reconduce în casa Domnului. Aceeași teologie, două alegeri disciplinare diferite dar, în realitate, o unică linie pastorală.
– Au avut un rol și contextele diferite în care au fost scrise cele două documente?
– Criticii Papei Francisc nu își amintesc care era contextul în care apare Familiaris consortio. Înainte de Familiaris consortio divorțații recăsătoriți erau practic excomunicați. Erau excluși de la participarea la viața Bisericii, obiect numai de invectivă și de condamnare. Familiaris consortio (și noul Cod de Drept Canonic) elimină excomunicarea, îi invită să frecventeze Liturghia duminicală, să îi boteze pe copiii lor și să le dea o educație creștină, să participe la viața comunității. Vestitul paragraf 84 din Familiaris consortio (cel care conține interdicția împărtășirii) pune o limită pe acest drum. Amoris laetitia continuă parcursul integrării divorțaților recăsătoriți în viața Bisericii.
Pentru aceasta spunem că, în pofida diversității disciplinare, există o profundă unitate a liniei pastorale între Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc. Aceasta înseamnă că acum divorțații recăsătoriți nu mai sunt păcătoși și că adulterul nu mai este un păcat? Nu, pur și simplu acum divorțații recăsătoriți nu mai sunt păcătoși „extraordinari”, excluși de la Împărtășanie. Sunt păcătoși „ordinari” care pot merge să se spovedească, să spună circumstanțele lor atenuante (dacă au) și, „în anumite cazuri” (puține sau multe, nu știm), să primească dezlegarea.
