Papa Francisc către consacrați: Recunoașteți-vă rănile, primiți milostivirea

16.01.2018, Santiago (Catholica) - Papa Francisc a afirmați marți că chiar și în mijlocul durerii ce rezultă din păcat, Biserica poate totuși să slujească lumea dacă recunoaște realitatea rănilor ei și îl pune pe Cristos și milostivirea Sa în centrul tuturor lucrurilor. „Nu ni se cere să ignorăm sau să ne ascundem rănile. O Biserică cu răni poate înțelege rănile lumii de astăzi și să și le asume, suferind cu oamenii, însoțindu-i și căutând să îi vindece”, a spus Pontiful pe 16 ianuarie, în Catedrala mitropolitană din Santiago, Chile. „O Biserică rănită nu se face centrul a toate, nu se crede ca fiind perfectă, ci pune în centru pe Cel care poate vindeca aceste răni, al cărui nume este Isus Cristos.”

Sfântul Părinte s-a întâlnit cu preoții, diaconii, persoanele consacrate și seminariștii, fiind salutat la început de Cardinalul Ricardo Ezzati Andrello de Santiago. Întâlnirea face parte din călătoria apostolică pe care o face între 15 și 22 ianuarie în Chile și Peru. Cardinalul Ezzati a afirmat că „viața prezbiterală și consacrată din Chile a avut și are de îndurat timpuri dificile” și că în timp ce mulți au fost fideli, „neghina răului au crescut de asemenea, cu urmările de scandal și dezertare aferente”. I-a mulțumit Papei Francisc „pentru cuvintele care denunță păcatul și starea călduță și, în același timp, pentru continua chemare la a trăi frumusețea alegerii și dedicării apostolice a vocației consacrate”.

Papa Francisc a spus că nu ajută ascunderea rănilor și păcatelor: „că ne place sau nu, suntem invitați să înfruntăm realitatea așa cum ni se prezintă”, a spus el. Discursul a fost structurat în trei părți: Petru deprimat – comunitatea deprimată; Petru iertat – comunitatea iertată; Petru transfigurat – comunitatea transfigurată. „Mă joc cu acest binom Petru-comunitate pentru că experiența apostolilor are mereu acest aspect dublu, cel personal și cel comunitar. Merg împreună și nu le putem despărți.” Ca referință biblică, Pontiful a luat momentul de după Învierea lui Isus, când inițial apostolii au avut un moment de confuzie, de „dezolare”. „Petru îl renegase, Iuda îl trădase, ceilalți fugiseră sau se ascunseseră. Numai o mână de femei și discipolul iubit rămăseseră. Restul plecaseră. Doar câteva zile și totul era prăbușit.”

A făcut o paralelă cu situația din Chile, cu suferințele Bisericii de aici. „Știu că uneori ați îndurat insulte în metrou sau mergând pe stradă; că a merge ‘îmbrăcați ca preot’ în multe zone se ‘plătește scump’. Pentru aceasta vă invit să îi cerem lui Dumnezeu ca să ne dea luciditatea de a spune pe nume realității, curajul de a cere iertare și capacitatea de a învăța să ascultăm ceea ce El ne spune și a nu rumega dezolarea.” Și a continuat: „Ca discipoli, ca Biserică, ni se poate întâmpla același lucru: există momente în care ne confruntăm nu cu gloriile noastre, ci cu slăbiciunea noastră. Ore cruciale în viața discipolilor, dar aceea este și ora în care se naște apostolul.” A amintit atunci dialogul dintre Isus și Petru, pornind de la întrebarea: „Mă iubești mai mult decât aceștia?”

„Isus nu folosește nici reproșul, nici condamnarea. Singurul lucru pe care vrea să îl facă este să îl salveze pe Petru. Vrea să îl salveze de pericolul de a rămâne închis în păcatul său, de a rămâne ca să ‘rumege’ dezolarea rod al limitei sale; să îl salveze de pericolul de a renunța, din cauza limitelor sale, la tot binele pe care îl trăise cu Isus. Isus vrea să îl salveze de închidere și de izolare. Vrea să îl salveze de acea atitudine distructivă care este victimizarea sau, dimpotrivă, de la căderea într-un ‘și-așa totul e la fel’, care ajunge să înece orice angajare în relativismul cel mai dăunător. Vrea să îl elibereze de la a-l considera pe oricine care i se opune ca și cum ar fi un dușman, sau de la a nu accepta cu seninătate contradicțiile sau criticile. Vrea să îl elibereze de tristețe și în special de indispoziție.”

De aici Papa a tras spre cei prezenți la întâlnire, care fiecare a întâlnit similar milostivirea Fiului lui Dumnezeu. „Nu suntem aici pentru că suntem mai buni decât alții. Nu suntem super-eroi care, de sus, coboară pentru a se întâlni cu ‘muritorii’. Mai degrabă suntem trimiși cu conștiința că suntem bărbați și femei iertați. Și acesta este izvorul bucuriei noastre. Suntem consacrați, păstori în stilul lui Isus rănit, mort și înviat. Consacratul – și când spun ‘consacrați’, spun toți cei care sunt aici – este cel și cea care întâlnește în propriile răni semnele Învierii; care reușește să vadă în rănile lumii forța Învierii; care, ca Isus, nu merge în întâmpinarea fraților cu reproșul și condamnarea.” Și a accentuat apoi: „Conștiința că avem răni ne eliberează; da, ne eliberează de la a deveni autoreferențiali, de a ne crede superiori.”

Revenind la Petru și ajungând la ultima parte a discursului său, Papa a spus: „Petru a experimentat în propriul trup rana nu numai a păcatului, ci și a propriilor limite și slăbiciuni. Dar a descoperit în Isus că rănile sale pot să fie cale de înviere. A-l cunoaște pe Petru deprimat pentru a-l cunoaște pe Petru transfigurat este invitația de a trece de la a fi o Biserică de deprimați dezolați la o Biserică slujitoare a atâtor deprimați care trăiesc alături de noi. O Biserică aptă să fie în slujba Domnului său în cel flămând, în cel închis, în cel însetat, în cel fără locuință, în cel gol, în cel bolnav…”

A încheiat cu o rugăciune a Cardinalului Raul Silva Henríquez. „Biserica pe care eu o iubesc este Sfânta Biserică de toate zilele… a ta, a mea, Sfânta Biserică de toate zilele… Isus, Evanghelia, pâinea, Euharistia, Trupul lui Cristos umil în fiecare zi. Cu fețele săracilor și fețele bărbaților și femeilor care cântau, care luptau, care sufereau. Sfânta Biserică de toate zilele.” Și apoi a spus: „Te întreb: Cum este Biserica pe care tu o iubești? Iubești această Biserică rănită care găsește viață în rănile lui Isus? Mulțumesc pentru această întâlnire. Mulțumesc pentru oportunitatea de a reînnoi ‘da’-ul cu voi. Fecioara de muntele Carmel să vă acopere cu mantia sa.”