Cardinalul Fernando Filoni despre Biserica Catolică din China (I)
05.02.2019, Vatican (Catholica) - Cardinalul Fernando Filoni, prefect al Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor, a urmărit drumul delicat și complex al Bisericii catolice din China începând din anul 1992, an al sosirii sale la Hong Kong. Tot în acei ani se ajungea la dezghețul diplomatic dintre Republica Populară Chineză și Sfântul Scaun, cu primele contacte între exponenți ai Secretariatului de Stat și ministerul afacerilor externe de la Pechin. L’Osservatore Romano a publicat pe 3 februarie a.c. un interviu cu acest prelat, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro. Redăm prima parte.
– Eminență, de câțiva ani sunteți la conducerea Dicasterului Sfântului Scaun competent pentru evanghelizare, cu referință deosebită la teritoriile așa-numite „de misiune”. Care este valoarea pastorală pe care o întrevedeți în „Acordul Provizoriu cu privire la numirea Episcopilor”, care a fost semnat între Sfântul Scaun și guvernul chinez la 22 septembrie 2018?
– Cu privire la valoarea pastorală a Acordului Provizoriu mi simt în mod deosebit interpelat, tocmai datorită competenței pe care Dicasterul pe care îl conduc o are în însoțirea Bisericii din China; dar nu cred că pot să spun mai mult și mai bine decât a scris Papa Francisc în mesajul adresat catolicilor chinezi în septembrie 2018. Citez literal: „… Acordul Provizoriu… este rod al dialogului instituțional lung și complex al Sfântului Scaun cu autoritățile guvernamentale chineze, inaugurat deja de Sfântul Ioan Paul al II-lea și continuat de Papa Benedict al XVI-lea. Prin acest parcurs, Sfântul Scaun nu avea – și nu are – în suflet decât să realizeze finalitățile spirituale și pastorale proprii ale Bisericii, adică să susțină și să promoveze vestirea Evangheliei și să obțină și să păstreze unitatea deplină și vizibilă a comunității catolice din China” (nr. 2). De asemenea: „Acordul Provizoriu semnat cu autoritățile chineze, deși se limitează la câteva aspecte ale vieții Bisericii și este în mod necesar perfectibilă, poate contribui – la rândul său – la scrierea acestei pagini noi a Bisericii catolice din China. El, pentru prima dată, introduce elemente stabile de colaborare între autoritățile statului și Scaunul Apostolic, cu speranța de a asigura comunității catolice buni păstori” (nr. 5).
În definitiv, deși împărtășesc unele perplexități, exprimate din mai multe părți datorită dificultăților care mai rămân și datorită celor care vor putea să se arate pe parcurs, simt că în Biserica Catolică din China există o mare așteptare de reconciliere, de unitate, de reînnoire, pentru o reluare mai hotărâtă a evanghelizării. Nu se poate rămâne pe loc într-o lume care, din multe puncte de vedere, aleargă cu viteze supersonice dar care, în același timp, experimentează necesitatea urgentă de a redescoperi valorile spirituale și umane care să dea speranță solidă vieții persoanelor și adevărată coeziune societății. Într-un cuvânt, tot, toate acestea sunt ceea ce creștinismul poate oferi Chinei de astăzi. Trebuie să mai spun că, primind multă corespondență de la ecleziastici chinezi, precum și întâlnind Episcopi, preoți, călugărițe și laici, am perceput mereu dorința lor ca Biserica din China să revină la „normalitate” în contextul Bisericii Catolice.
– Eminență, ați citat „Mesajul Papei Francisc adresat catolicilor chinezi și Bisericii universale” din 26 septembrie 2018. Există discordanță sau corelație între aceste Mesaj și „Scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea către catolicii chinezi” din 27 mai 2007? Și ce anume s-a schimbat între timp?
– Uitați-vă, în scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea, amintită bine de Dvs, în afară de multe alte învățături prețioase se afirmă în mod substanțial două lucruri: primul este că starea de clandestinitate este justificată atât timp cât o cere tutelarea vieții și apărarea credinței în circumstanțe potrivnice, de exemplu acolo unde și până când se pretinde să se impună ideologii care nu sunt conciliabile cu conștiința și doctrina catolică; al doilea este că și în situații dificile și complexe se pot lua decizii și să pot face alegeri în măsura în care nu dispare capacitatea de discernământ pastoral, care depinde de Episcop, în vederea binelui mai mare al propriei comunități diecezane. În scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea exista deja intuiția că istoria merge, evoluează, și că, schimbându-se contextele istorice în care oamenii și popoarele interacționează între ele, se schimbă cu adevărat și organizarea gândirii, elaborarea conceptelor și interpretarea formulelor sociale care stau la baza vieții noastre. Ceea ce mesajul Papei Francisc adaugă la învățătura, valabilă și actuală, a Papei Benedict al XVI-lea, este probabil atenția față de vindecarea amintirii pentru a da pagina; este o privire în mod clar îndreptată spre viitor pentru a inspira o proiectare pastorală pentru Biserica din China. Lucru care – desigur – nu se va putea realiza fără unitatea cordială a păstorilor în protagonismul deplin al catolicilor chinezi pe de o parte, și încrederea autorităților civile pe de altă parte, care trece și prin dialogul cu Scaunul Apostolic.
Tocmai pentru a ajunge la aceasta, tocmai „cu scopul de a susține și a promova vestirea Evangheliei în China și de a reconstitui unitatea deplină și vizibilă în Biserică, era fundamental să se trateze, în primul rând, problema numirilor episcopale” (nr. 3). Se pot spune multe lucruri cu privire la Acordul Provizoriu despre numirea Episcopilor semnat în septembrie 2018, cu excepția faptului că este un fapt de importanță istorică pentru Biserica din China. În lumina acordului care recunoaște rolul special al Papei, acum ar trebui reinterpretat și așa-numitul „principiu de independență” în perspectiva raportului dintre autonomia pastorală legitimă a Bisericii din China și comuniunea cu Succesorul lui Petru de care nu se poate face abstracție. De aceea, sper că nu mai trebuie să se audă sau să se citească despre situații locale în care se instrumentalizează acordul cu scopul de a constrânge persoanele să facă ceea ce nu obligă însăși legea chineză, cum ar fi înscrierea în Asociația Patriotică.
De fapt, Biserica spune nu unui „patriotism” care poate să însemne egoism, închidere sau control, spune da unei „iubiri a patriei” care poate să însemne respect față de rădăcini, cunoaștere a culturii, proiectare spre binele comun și încredere instituțiilor față de proprii cetățeni. Lucrăm, concret și cu respect, cu autoritățile chineze. Ceea ce se va întâmpla de acum încolo, ceea ce va putea crește bun, sperăm să vedem… cu ajutorul lui Dumnezeu și contribuția tuturor.
– Eminență, cineva a scris că, încredințând Diecezele Episcopilor oficiali, anterior excomunicați, comunitățile așa-numite clandestine din China vor rămâne lipsite de păstorii lor și vor fi constrânse să capituleze, pentru a se adapta ideilor, regulilor, impunerilor pe care ele în conștiință nu le pot împărtăși. În afară de aceasta, cineva spune că destinul catolicilor clandestini va fi acela de a fi absorbiți de comunitatea oficială și de a dispare. Dumneavoastră ce părere aveți în această privință?
– În cultura chineză se recurge cu plăcere la imagini. Încerc să dau una, după modul meu de a vedea, expresivă. În China evanghelizarea, din care s-a născut Biserica, a fost unică; era un izvor de apă proaspătă care curgea și avea trasabilitatea sa evidentă. Apoi datorită evenimentelor istorice s-a întâmplat ca și cum ar fi căzut o piatră mare desprinsă din munte care întrerupe fluxul apelor; o parte din ele s-a scurs, curgând sub pământ, alta, printre ture și ture, a continuat în schimb la suprafață. În acești ultimi 25-30 de ani, s-a început să se vorbească despre un drum care putea să ducă la regăsirea unității celor doi curenți; s-a lucrat, s-au făcut rugăciuni și au existat atâtea inițiative și gesturi care până acum au contribuit, cu evenimente alterne, la promovarea unității. Nu a fost ușor și încă nu este ușor. Nu se pot ignora anii de conflict și de neînțelegeri. Mai ales trebuie reconstruită încrederea, probabil aspectul cel mai dificil, față de autoritățile civile și religioase care sunt la conducerea problemelor religioase și între așa-numitele curente ecleziale, oficial și neoficial.
Aici, acum, nu este vorba de a stabili cine învinge sau cine pierde, cine are dreptate sau cine greșește. În cei șaizeci de ani de la crearea Asociației Patriotice, toți, în mod probabil inegal dar dramatic, au suferit, atât în sens fizic, cât și moral. Nu putem ignora nici neliniștile interioare ale celor care au aderat, sau au fost constrânși să adere, la principiul de „independență”, deci la ruperea relațiilor cu Scaunul Apostolic. De câte ori, când eram la Hong Kong, am ascultat ecleziastici care îmi vorbeau despre suferința lor; și tocmai pentru a veni în întâmpinarea acestor situații Papa Ioan Paul al II-lea, după evaluare atentă, a primit strigătul celor care cereau iertare și cereau recunoașterea canonică de Episcop al Bisericii Catolice. A fost diferită poziția avută de Sfântul Scaun față de preoți, față de care a prevalat principiul că poporul lui Dumnezeu are drept la Sacramente; pentru ei nu s-a vorbit despre „ilegitimitate”, deși se recomanda mereu ca hirotonirile să fie făcute de Episcopi legitimi sau legitimați.
Îmi dau seama că unii pot crede că, în această fază, Sfântul Scaun pare să ceară o jertfă unilaterală, adică numai de la membrii comunității clandestine, care ar trebui, ca să spunem așa, să se „oficializeze”, în timp ce membrilor „oficiali” nu li s-a cere nimic. Problema nu trebuie pusă în acești termeni; de fapt, nu este vorba despre o capitulare a „clandestinilor” în fața „oficialilor” sau în fața autorităților civile, în pofida aparențelor, nici despre o victorie asupra comunității neoficiale. Într-o viziune mai eclezială nu se poate vorbi despre concurență sau motiv, ci despre frați și surori în credință care se întâlnesc toți în Casa comună; ceea ce Sfântul Scaun încearcă să facă de 30 de ani a fost să stimuleze cele două comunități să se reconcilieze regăsind și revigorând propria identitate creștină și catolică, printr-un drum comun spre realizarea cea mai deplină a ceea ce înseamnă a fi Biserică a lui Cristos în China astăzi. În considerarea constantă a Sfântului Scaun s-a spus mereu că în China nu sunt două Biserici, o „Biserică patriotică” și o „Biserică fidelă” (jargoane folosite în mod obișnuit); în China, Biserica este una și rănile care i-au fost provocate provin din interiorul său și din exterior. Sensus fidei al poporului lui Dumnezeu a salvat Biserica din China de la schismă.
În contextul actual putem spune că energiile pentru a vindeca de suferințe există; obiectivul este înalt și va fi nevoie de contribuția tuturor pentru a-l realiza complet. Am rămas foarte impresionat de câteva expresii recente ale Episcopului Wei Jingyi (un prelat până acum nerecunoscut de autoritățile civile), care într-un interviu a spus: „Trebuie să folosim acțiunile concrete pentru a vindeca rănile pe care le-am provocat în toți acești ani Trupului mistic al lui Cristos, care este Biserica”. Apoi a adăugat: „Pe drumul Bisericii nu există perdanți sau abandonați. Mergem cu toții, mână în mână, cu Maria, … vedem și că atâtea suferințe de-a lungul drumului nu au căzut în nimic”. Acest drum îl va costa pe fiecare renunțări și jertfe, dar și asumarea de noi angajamente concrete, așa cum cere Papa Francisc tuturor creștinilor fără deosebire: acum trebuie făcute gesturi de reconciliere și de comuniune în adevăr și în încrederea că Duhul Sfânt însoțește Biserica și nu o abandonează.
