Despre exercițiile spirituale ale Papei Francisc din acest an, din Postul Mare
12.03.2019, Vatican (Catholica) - O poezie din creația contemporană constituie sursa de inspirație a meditațiilor prezentate în acest an Papei Francisc și Curiei Romane în cadrul exercițiilor spirituale, programate în perioada 10-15 martie 2019. Meditațiile sunt prezentate de abatele mănăstirii benedictine San Miniato, pr. Bernardo Francesco Maria Giani OSB Oliv., care a oferit un interviu pentru Vatican News, realizat de Antonella Palermo.
„Am avut o reacție de tresărire, ca să nu spun de nedumerire, dar conștient de marea mea nepotrivire, ceea ce Papa mi-a spus la telefon că reprezintă cea mai bună premisă pentru reușita exercițiilor spirituale. Nu puteam decât să confirm disponibilitatea mea, plin de bucurie, dar și de gratitudine.” Sunt primele cuvinte spuse la Vatican News – Radio Vatican de abatele benedictin Bernardo Francesco Maria Gianni, după ce Papa Francisc l-a chemat să prezinte meditațiile din zilele de exerciții spirituale pentru sine și Curia Romană. După cum s-a anunțat, exercițiile spirituale au loc în zilele 10 – 15 martie a.c. și se desfășoară la Casa de reculegere Divinul Învățător din Ariccia, lângă Roma.
– Temele meditațiilor din acest an se inspiră dintr-o poezie. Este vorba de creația artistică a poetului italian Mario Luzi din 1997, intitulată „Suntem aici pentru aceasta!” De ce această alegere mai puțin obișnuită?
– Mai întâi de toate pentru că tema pe care am ales-o, după rugăciune și reflecție, era ceea ce corespunde mai bine vieții noastre de călugări care trăiesc într-o mănăstire orientată către Domnul, ca orice mănăstire, dar cu cetatea oamenilor mereu prezentă în ochii noștri. M-am gândit că ar putea să fie de folos capacitatea de a citi de o manieră monahală tensiunea dintre inima noastră înrădăcinată în Domnul, în mister, în liturgie, în viața fraternă, în muncă, în marile trăsături ale experienței benedictine pe de o parte, și, pe de alta, această privire îndreptată spre cetatea oamenilor.
Cum Papa Francisc a scris, mai ales în Evangelii gaudium, reflecții foarte frumoase despre căutarea lui Dumnezeu chiar în cetate, în oraș, m-am gândit că ar putea să fie ca o legătură între așteptările legitime ale Papei și colaboratorilor săi, care nu sunt călugări, și adevărul vieții noastre de comunitate călugărească. Poezia lui Mario Luzi are prețiosul avantaj de a spune, cu esențialitatea și eficacitatea marii poezii, tot ceea ce înseamnă tensiunea dintre memorie și speranță, dintre fraternitate și povara prezentului, dintre o anumită resemnare – pe care poetul o compară cu cenușa aproape stinsă – și posibilitatea de a ne regăsi sub flăcările și jarul prin care să întețim, cu o nouă caritate și noi dorințe, viața oamenilor, viața cetății.
– În această privință, credeți că este nevoie să fie reaprins ceva care a adormit chiar în interiorul Bisericii, datorită unor forme standardizate de mărturie?
– Eu cred că Biserica are mereu nevoie să se simtă aprinsă din nou de focul Duhului Sfânt și nu spun aceasta pentru o retorică banală. Magisteriul Papei Francisc este foarte lucid și limpede în a cere de la noi acea „sănătoasă neliniște” (…) pentru o continuă ieșire din noi înșine ca să mergem în căutarea acelor persoane pe care lumea le-a „parcat” în situații existențiale de îndepărtare și abandon, încercând să le implicăm din nou într-o dimensiune „înfocată”, aș spune, a vieții. Cât de mult poate să neliniștească această perspectivă o comunitate monahală, care poate fi ispitită de o anumită indiferență față de tot ceea ce se întâmplă în afară? Chiar din acest motiv am acceptat frumoasa provocare a Papei: ca să ne întoarcem să declinăm experiența spirituală ca perspectivă a unei priviri de lumină și iubire asupra realității care ne înconjoară. Mă va însoți o frază, care îmi este foarte dragă, a [călugărului] Riccardo di San Vittore: „Ubi amor, ibi oculus” [„Unde este iubire, acolo este privire” sau, în traducere liberă, „când cineva iubește, începe să vadă” – n.r.]. Acesta este modul cu adevărat evanghelic prin care Isus însuși privește cetatea. Este o perspectivă inclusivă, relațională și care duce la împărtășirea semințelor de speranță pentru o lume mai bună decât prezentul în care trăim.
– Aceasta înseamnă să traversezi cetatea fără a te închide în interiorul zidurilor de apărare.
– Într-adevăr, Mario Luzi recitește istoria abației de la San Miniato. El știe foarte bine că, atunci când familia Medici se întorc la Florența, după 1530, din motive de război, au înconjurat abația cu o fortăreață importantă. Luzi o numește „treptele păcii”. Este transformarea radicală a tot ceea ce putea folosi pentru a ne apăra, pentru a ne închide, într-o deschizătură. Această perspectivă vreau să o subliniez într-un anumit fel la una din meditațiile care preia imaginea cetății. El spune: „cu stindardele păcii și prietenii”, după cum le-a înălțat în realitate Giorgio La Pira [fostul primar al Florenței pentru care s-a început procesul de beatificare – n.r.] la celebrele reuniuni ale Mediteranei pentru primarii din lumea întreagă. Un nou Ierusalim în care toți să se poată simți invitați, părtași și concetățeni într-o unică misiune de pace și dreptate pentru lumea întreagă.
– Referința la slujitorul lui Dumnezeu La Pira, care inspiră una dintre meditații, poate să se refere, așadar, și la raportul dintre Biserică și politică, la o nouă modalitate de a refonda conștiința civică?
– Desigur. Intenția de a vorbi de cetate înseamnă, în viziunea lui La Pira, a vorbi de „civitas”. Or, a vorbi de „civitas” înseamnă a vorbi de un „polis” care efectiv să se măsoare cu neliniștea, pasiunea, dar și cu necesara gratuitate, aș spune, cu acele valori pe care Evanghelia le pune la dispoziția tuturor, a celor care cred și a celor care nu cred; o cetate care să țină la inimă tematici fundamentale precum binele comun, pacea, dreptatea, ospitalitatea, posibilitatea de integrare, atenția față de cei mai slabi și, prin urmare, să ajungă la decizii de natură administrativă, politică și culturală.
– Anul trecut, meditațiile exercițiilor spirituale au fost prezentate de preotul portughez José Tolentino Mendonça, poet și teolog. De data aceasta, poezia revine încă o dată ca bază de pornire pentru reculegere și rugăciune. Ce spune astăzi această armonizare între cultură și spiritualitate, între cuvântul poetic și cuvântul biblic?
– Dincolo de orice retorică, ne spune faptul că avem atât de mult nevoie de frumusețe. Papa amintește acest lucru de multe ori. O frumusețe înțeleasă nu ca simplu exercițiu estetic în care unul se refugiază pentru o dezangajare din fața gândirii, suferinței și profeției, ci o frumusețe ca posibilitate de restituire a unei măsuri înalte a viețuirii și con-viețuirii între oameni. Cultura și frumusețea ca instanță a unei noi pedagogii formative, a unei educații la viață pe care Biserica a cultivat-o dintotdeauna în secolele de viață și experiență monahală. Cu simplitate, amintise acest lucru și Papa Benedict la excepționala conferință de la Colegiul Bernardinilor din Paris: nu înseamnă a crea noi forme de cultură, ci a recunoaște felul în care Dumnezeu se întrupează în istoria noastră, se face cuvânt, frumusețe, cânt. O condiție umană care descoperă în libertatea creativității poetice și artistice în general, o regăsită asimilare a chipului pe care Dumnezeu, în frumusețe, îl avea înaintea ochilor gândind și creând omul. Este vorba, în cele din urmă, de a ne restitui pe noi înșine celei mai sfinte și adevărate vocații pe care o avem.
– Cu ce așteptări pentru viața personală întâmpinați această experiență de împărtășire cu Papa Francisc?
– Inutil să ascund faptul că am trăit acest lucru ca pe un privilegiu incredibil pentru posibilitatea de a încerca o sinteză a săracei mele vieți și de a o face să fie, în lumina Evangheliei, lizibilă și rodnică numai și doar prin harul lui Dumnezeu pentru folosul celui care imensele responsabilități de a însoți Biserica universală. Această conștiință a reînnoit setea după o credință mai mare în inima mea. (pr. Adrian Dancă pentru Vatican News România)
