Rocco Buttiglione: Zidul din Berlin a început să cadă cu vizita lui Wojtyła din 1979
12.03.2019, Roma (Catholica) - „Totul a început în iunie 1979, când Ioan Paul al II-lea a mers în Polonia”, afirmă Rocco Buttiglione, profesor de filozofie și istorie a instituțiilor europene la Universitatea Pontificală Laterană din Roma, prieten al lui Karol Wojtyła și studios al pontificatului său, într-un interviu pentru Vatican Insider.
– Care considerați că a fost contribuția Papei Ioan Paul al II-lea la căderea Zidului din Berlin?
– Zidul din Berlin nu ar fi căzut dacă nu ar fi fost masa rotundă poloneză și alegerile din iunie 1989 din Polonia, primele alegeri (semi)libere într-o țară comunistă. Însă totul a început în iunie 1979, când Papa Ioan Paul al II-lea a mers în Polonia. Acolo la Varșovia, în Piața Victoriei, în fața unui milion de polonezi, a spus că prin alegerea unui Papă polonez Polonia era chemată să fie țară a unei responsabilități creștine deosebit de responsabile. Și după aceea, luându-și rămas bun în fața unei mulțimi imense, l-a invocat pe Duhul Sfânt: „Vino și reînnoiește fața pământului”. S-a oprit pentru o clipă și apoi a adăugat: „A acestui pământ!” În seara aceea un prieten, un mare filozof, Jósef Tischner, mi-a spus: „Ceva trebuie să se întâmple. Nimeni nu știe, dar nimic nu va putea fi ca înainte”. În august 1980, după un an, Lech Wałesa a sărit peste porțile de la Șantierele Navale din Danzica și a început epopeea lui Solidarność. Ordinea (sau, poate mai bine, dezordinea) europeană stabilită la Yalta, care încredințase jumătate din continent totalitarismului comunist și imperialismului sovietic, a fost sfidat de o revoluție creștină pașnică și nonviolentă care nu a vărsat niciodată sângele adversarilor săi ci numai pe cel al propriilor martiri și a făcut apel la conștiința asupritorilor. A fost revoluția conștiințelor.
– Ce a împiedicat ca în Polonia să fie o reprimare sângeroasă așa cum se întâmplase anterior în Ungaria și Cehoslovacia?
– Când, în decembrie 1981, a fost lovitura de stat a lui Jaruzelsky, durii din partid cereau o baie de sânge împotriva lui Solidarność în timp ce pe de altă parte se pregătea la insurecție. Papa Ioan Paul al II-lea a cerut lui Solidarność să rămână fidel față de metoda nonviolenței și a dialogului și să obțină de la Jaruzelsky garanții pentru viața prizonierilor politici. Mai târziu, când Zidul a căzut, tot Papa Ioan Paul al II-lea a orientat energiile popoarelor spre iertare, reconciliere, reconstruire materială și morală. Aceasta a fost baza culturală și spirituală pe care Helmut Kohl a construit proiectul unei noi Europe cu reunificarea germană, moneda comună, edificarea de economii funcționale și a statului de drept în țările ex-comuniste. Când Papa a mers la Berlin în iunie 1996, Kohl la început era ezitant. Știa că nu era popular printre teologii germani și știa și că prejudiciul anti-polonez încă vegeta în straturi non-neglijabile ale poporului german. Se temea că vizita putea să fie un eșec. Seara mi-a telefonat și mi-a spus: „Rocco, aveai dreptate! I-a entuziasmat pe toți. Gândește-te că erau și mai mulți oameni decât cei care au venit la manifestația lui Frauenkirche”, aceea în care el a făcut marele discurs de la care a pornit reunificarea germană pe notele cântecului: „Wir sind ein Volk”, suntem un singur popor.
– Ce teolog-filozof a fost Karol Wojtyła?
– A fost filozoful și teologul Conciliului. Popoarele la începutul istoriei Europei au fost botezate în credința regilor lor, exact așa cum copiii sunt botezați în credința părinților lor. Clovis s-a convertit și cu el au fost botezați francii, Jogaja s-a convertit și cu el sunt botezați lituanienii și așa mai departe. Acum a venit un timp în care Duhul ne cere să personalizăm credința, să o asumăm ca formă a propriei identități personale. Este timpul Sacramentului Mirului, timpul mirului națiunilor. Nu întâmplător vorbea despre o nouă evanghelizare a Europei. Noua evanghelizare nu este un simplu răspuns la de-creștinare, este efortul de a educa o credință matură, adultă, personală. Este și un răspuns dat societății lichide în care toate instinctele sunt satisfăcute și toate întrebările și exigențele fundamentale ale umanității noastre rămân fără răspuns. Adolescența este un timp din care se poate ieși cu o regresie infantilă sau cu dobândirea unei personalități mature și libere. Nu știu dacă ar fi acceptat pentru sine definiția de statist. În schimb s-ar fi simțit în largul său în aceea, îndrăgită de Papa Francisc, de discipol misionar. Asta nu înseamnă că pontificatul său nu a produs mari efecte politice. Însă el nu făcea politică: vorbea marilor pasiuni care agitau inima omului și făcând aceasta inevitabil schimba datele de plecare ale acțiunii politice.
– Ce viziune avea Papa Ioan Paul al II-lea despre politică?
– El vorbea sufletului națiunilor. Toți credeau că istoria o mișcă economia, puterea și banii. Toți credeau că națiunile erau moarte. În schimb erau numai adormite și când el le-a vorbit s-au trezit. Mulți credeau că era moartă credința și pasiunea pentru adevăr. El le-a trezit și credința a devenit din nou făcătoare de istorie.
– Care era stilul de conducere al lui Karol Wojtyła?
– Era un om care avea mulți prieteni. La Cracovia, orașul al cărui Episcop a fost, era greu de găsit cineva care să nu fie convins că este un prieten personal al său. Un pilon al filozofiei sale este că unica atitudine corectă în fața omului este iubirea. El iubea cu pasiune destinul oamenilor pe care îi avea în fața sa. Pentru a realiza Conciliul în Dieceza sa a făcut un sinod extraordinar care a durat șapte ani. Însă mai înainte a scris o carte, „La izvoarele reînnoirii”, în care sunt deja anticipate concluziile tuturor documentelor sinodului. Când eu l-am informat despre aceasta și l-am întrebat de ce a mai făcut sinodul dacă avea totul clar în capul său încă dinainte, mi-a răspuns: „Rezultatul sinodului nu sunt documentele. Sunt cincizeci de mii de persoane care au lucrat împreună, au discutat împreună, au învățat să se stimeze unii pe alții, au învățat comuniunea ca stil de viață. Ei sunt temeliile și arhitrava Bisericii din Cracovia”. Mulți dintre ei au devenit după aceea protagoniști și ai vieții culturale, sociale și politice a orașului și a întregii Polonii. În limbajul Papei Francisc am putea spune că se preocupa mai mult să activeze procese decât să acopere și să apere spații.
– Curia vaticană mai mult l-a „îndurat” sau mai mult i-a opus rezistență?
– Aceasta trebuie să îl întrebați pe un om din Curie. Papa Ioan Paul al II-lea nu a studiat ca Papă. Ultimul Papă care a studiat ca Papă a fost Sfântul Papă Paul al VI-lea. Colegiul Cardinalilor a privilegiat, în ultimele patru conclavuri, personaje cu mare experiență pastorală, cu mare orizont cultural dar nu oameni care cunosc în detaliu mecanismele interne ale conducerii Bisericii. La început el a încercat drumul reformei Curiei, încredințate Cardinalului Edouard Gagnon. Apoi s-a convins că alte îndatoriri mai urgente precum și mai potrivite lui cereau toată atenția sa. Avea un mesaj pe care trebuia să îl comunice și acest mesaj a tulburat lumea și a dăruit Bisericii o nouă tinerețe: Mântuitorul omului, Isus Cristos, este centrul cosmosului și al istoriei. Și-a construit un minim de structură pentru a urmări finalitățile pe care le avea la inimă, adică în mod fundamental noua evanghelizare, și s-a sprijinit pentru administrația obișnuită pe câțiva Cardinali cu mare experiență. (material Vatican Insider tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
