Ariccia: A face binele ca și cum mâinile noastre ar fi mâinile lui Dumnezeu
06.03.2020, Vatican (Catholica) - În relatarea din Exod, pustiul este locul providenței. Spațiul în care Domnul „se revelează ca Dumnezeul alianței cu Israel, Dumnezeul bun și fidel, și în același timp ca suveranul atotputernic căruia îi sunt supuse toate forțele cosmice”. În după-amiaza zilei de miercuri, 4 martie 2020, pr. Pietro Bovati a continuat reflecția sa pentru Postul Mare, ajunsă la etapa a șasea, citând un text biblic care dacă pe de o parte îl arată pe Domnul „ca artizan al istoriei mântuirii”, pe de altă parte „nu subliniază suficient un alt aspect important, adică exprimarea liberă a oamenilor, asentimentul lor sau răzvrătirea lor față de Dumnezeu. Însă fără componenta activității umane, istoria asumă o imagine deformată „în care Dumnezeu, e adevărat, lucrează minunat”, însă omul riscă să fie redus „la simplu obiect pasiv”.
„Deci, în mod paradoxal, pentru a-l preamări pe Dumnezeu în lucrarea Sa, se ajunge astfel la eliminarea vârfului însuși al creației, constituit de omul liber și artizan al destinului său, pentru că este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Textele biblice sunt complexe și adesea complementare, a afirmat pr. Bovati, și multe dintre ele arată în schimb cum Domnul în acțiunea sa ține cont de rezistențele oamenilor și dorește mereu să provoace un răspuns, nu se impune și dorește un raport cu creatura „chiar de cooperare, de colaborare curajoasă”, așa încât într-un anumit sens depinde de om realizarea acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu în evenimentele umane.
Cei 40 de ani petrecuți în pustiu semnifică întreaga existență, pustiul este reprezentarea pământului nostru, unde omul suferă, dar unde Dumnezeu se revelează și face aceasta „în acțiunea proprie a slujitorilor Săi”. Pr. Bovati a reafirmat un punct fundamental: „Trebuie asumată în mod responsabil din ascultare misiunea de a face binele ca și cum mâinile noastre ar fi mâinile lui Dumnezeu”. Aceasta se realizează atunci când slujitorul lui Dumnezeu trăiește virtutea dublă a ascultării: ascultarea glasului lui Dumnezeu și ascultarea strigătului oamenilor încredințați lui. Pustiul, a explicat predicatorul, „este o imagine a vieții”. Este un timp care poate să devină ispită, „este timpul nostru, timpul omului”.
Dumnezeu pune la încercare poporul Său pentru ca să se maturizeze în credință și în același timp ridică oameni capabili să îi ajute pe cei care se află sub încercare, ca în cazul lui Moise. El ascultă strigătul suferinzilor, chiar dacă este exprimat rău și dacă cererile poporului său îl pun în dificultate pentru că el însuși nu știe cum să răspundă. Însă ascultă pentru că Dumnezeu așa face. „Și rugăciunile noastre sunt mereu imperfecte și mai ales strigătul oamenilor săraci de multe ori este necuviincios”. Atunci Moise îl invocă pe Domnul cu credință în rugăciunea care învinge ispita și este ascultat. Predicatorul a introdus apoi un concept nou: în relatarea biblică se spune că „în acel loc, Domnul i-a impus poporului o lege și o orânduire. Aceasta înseamnă că în însuși actul ajutorării, trebuie insuflat raportul ascultător cu Domnul”.
Așadar, iubind învățăm să iubim, „în fapta de milostenie trupească facem și faptă de milostenie spirituală, ajungem la inima persoanelor, punându-le în condiția de a crede în Dumnezeu și de a acționa așa cum dorește Dumnezeu, adică în iubire”. În sfârșit, pr. Bovati a privit la textul evanghelic despre judecata finală. Toată judecata este centrată pe un singur lucru: pe ajutorul sau pe lipsa de ajutor față de cei mici nevoiași. Așadar există o concretețe a acțiunii, care cere să ne ocupăm de un trup suferind, dar și de inima celui suferind. În cel mai mic, spune Evanghelia, este Isus, dar, s-a întrebat predicatorul, „Cum este posibil să vedem că noi îl ajutăm pe Dumnezeu atunci când ne îngrijim de cei mici? Cum pot ochii noștri de carne să vadă cu adevărat că este așa?” Apoi a încheiat: „Fără a vedea noi iubim, fără glorie, fără onoare; în dăruirea de sine până la moarte este plinătatea binelui, este binecuvântarea Tatălui vieții”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
