Episcopul Bruno Forte despre situația actuală de pandemie (I)
07.04.2020, Roma (Catholica) - Va fi un Paște diferit, doliu, frică, imobilitate. Un Paște numai în calendar. Toți dintr-o dată fragili, distanți fizic, fără îmbrățișări. Am vorbit despre aceasta cu Arhiepiscopul de Chieti-Vasto, Monseniorul Bruno Forte, teolog, autor al foarte multor cărți traduse în toată lumea. Un colocviu care încearcă să reflecteze asupra a ceea ce trăim în acest timp care este timp de Pătimire, din păcate în atâtea zone, fără obișnuita așteptare bucuroasă a Paștelui. Iată prima parte a interviului.
– În aceste zile se repetă adesea că după coronavirus nimic nu va mai fi ca înainte în modul de a trăi relațiile, politica, economia, chiar și propria credință. Împărtășiți acest lucru?
– A face previziuni așa de generale este întotdeauna hazardat: pot spune că pentru atâția claustrarea forțată în case și episoadele nenumăratelor sicrie duse spre cimitire, unde să mai poată găsi loc, sunt experiențe care nu se vor uita. Important este ca ele să ne facă să gândim, ajutându-ne să depășim mania unui anumit consumism hedonist, care îi infectase un pic pe toți, în pofida dificultăților vieții atâtora.
– Vor fi schimbări automate? Pozitive? Sau istoria este învățătoare numai pentru cel care devine discipol?
– Istoria este învățătoare pentru cel care o trăiește personal, pentru cel care plătește prețul durerii și al iubirii. Pentru atâția, care se dedică în atâtea moduri cu curaj, ca și pentru cel care este lovit în afectele cele mai dragi, ceea ce se întâmplă va lăsa o amprentă profundă. Dorința mea este ca toate acestea, și îndeosebi exemplul de generozitate care ne este dat de atâția, să ne poată ajuta să iubim mai mult, să ne angajăm mai mult și mai bine pentru binele comun.
– Se spune că în cadrul celor mai mari crize se trezește ceea ce este mai bun într-o comunitate. S-a văzut aceasta cu sacrificiile atâtor medici, infirmieri, forțe de ordine, din armată, din protecția civilă, dar și camionagii, vânzători, muncitori. Însă, ca în alte tragedii nu au lipsit josnicii politice, oameni care au difuzat fake news, care s-au apucat imediat să speculeze bursa…
– Aceste comportamente sunt aspectul cel mai negativ din punct de vedere moral al dramei pe care o trăim: a profita pe durerea și pe moartea altora este o blasfemie care strigă în fața lui Dumnezeu! Sper ca oamenii să își deschidă ochii și să învețe din aceasta să distingă pe cei care lucrează serios pentru binele tuturor de cei care urmăresc numai ambiții și calcule de putere.
– Dacă îmi permiteți, nu a lipsit un soi de josnicie religioasă. A fost pictat Tatăl veșnic ca un răzbunător crud, drept călăul pentru păcatele societății noastre.
– Cel care raționează astfel, cu siguranță nu are în minte imaginea Dumnezeului lui Isus Cristos, care este milostivire infinită, iubire fără condiții. Pe cruce, Fiul veșnic a luat asupra Sa moartea noastră și păcatele noastre pentru a ne ajuta să purtăm crucea noastră, desigur nu pentru a o face mai grea. Un Dumnezeu răzbunător și călău este la antipozii imaginii Dumnezeu celui viu pe care Isus ni l-a revelat, și pe care deja Vechiul Testament îl prefigurează în manieră minunată în fraze ca aceasta: „Te-am iubit cu o iubire veșnică, de aceea te-am atras cu bunătate” (Ier 31,3).
– Și apoi sunt preoții care au contestat puternic dispozițiile guvernului, datorate precauției, cu privire la celebrări interzise, biserici încuiate, procesiuni interzise.
– Recunosc că pentru mulți credincioși nu a fost ușor de acceptat ideea de a fi privați pentru un anumit timp de mângâierea rugăciunii liturgice și de pâinea vieții a Euharistiei. Și atâția preoți cu greu au celebrat Liturghia fără participarea poporului. Însă, bisericile nu sunt încuiate… Au fost încuiate câteva la început și închiderea lor a fost un echivoc, rezolvat imediat de intervenția Papei Francisc. În timpuri dificile cum este acesta, ușa Bisericii deschise, chiar dacă nu intră nimeni, amintește tuturor că Domnul este acolo, în tabernacol unde prezența sa ne întărește și ne sprijină, gata mereu să primească rugăciunea și strigătul tuturor.
– În această Joia Sfântă așa de aproape se amintește a 75-a aniversare a morții lui Bonhoeffer. Presa de dincolo de Alpi scrie că el poate să fie exemplu și călăuză și în acest timp dramatic pe care îl trăim între angajare necesară, și chiar neangajare, în sensul unei opriri pentru a trage aer în piept, în special în fața lui Dumnezeu. Gândul Dvs?
– Din Dietrich Bonhoeffer, teolog evanghelic mort martir al barbariei naziste, aș vrea să amintesc un text mai puțin cunoscut: „Moartea lui Moise”, o poezie în care acest curajos martor al credinței și al libertății își imaginează cuvintele pe care marele conducător al Israelului le adresează poporului său de pe muntele Nebo înainte de a muri: „Har al lui Dumnezeu, tu stăpânești țara eliberată; va trebui să se ridice acolo un popor, reînnoit și Sfânt”. Pentru a păstra speranța și a se încredința lui Dumnezeu în timpuri tragice a fost chiar el, în momentul în care medicul din lagărul de concentrare, unde a fost spânzurat cu acuza de uneltire împotriva regimului, avea să spună: „În activitatea mea de medic de circa cincizeci de ani, nu am văzut aproape niciodată un om așa de abandonat lui Dumnezeu”. Da, chiar și în întunericul momentului pe care îl trăim, Bonhoeffer ne învață să ne încredințăm complet Domnului.
– Am văzut imagini locuite în același timp de descurajare și întărire: Papa Francisc, pe jos, aproape șchiopătând, străbătând o Romă pustie pentru a merge să se roage sub Crucifix, apoi în fața unei Piețe San Pietro goale, sub ploaie, numai în fața Preasfântului Sacrament. Și s-au auzit cuvinte de implorare ca niciodată…
– Gestul Papei Francisc a fost unul cu semnificație foarte înaltă, pe care unii au comparat-o cu vizita Papei Pius al XII-lea la cartierul „San Lorenzo” din Roma, tocmai bombardat, sau cu implorarea de către Papa Paul al VI-lea pentru eliberarea prietenului Aldo Moro, răpit de Brigăzile Roșii, sau cu pumnul pe pupitru al Papei Ioan Paul al II-lea atunci când, arătându-se la fereastră pentru a se adresat Pieței San Pietro aglomerate și lumii, nu a reușit să vorbească. Sunt gesturi mai elocvente decât orice cuvânt, din care transpare nu numai profunzimea credinței acestor oameni, ci și iubirea lor foarte mare față de poporul încredințat lor de Dumnezeu. Observ că Papa Francisc a ajuns cu adevărat la inima multora, transmițând încredere, speranță, mângâiere în durere. (material Vatican Insider tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
