Pr. Ermes Ronchi: Este timpul tăcerii, al dorinței și al așteptării
12.04.2020, Roma (Catholica) - Sâmbăta Sfântă este un timp de tăcere și așteptare, în care Biserica nu prevede nici o liturgie. Însă liturgia, explică la agenția SIR părintele Ermes Ronchi, teolog al Ordinului Slujitorilor Mariei, ales în 2016 de Papa Francisc pentru a conduce exercițiile spirituale din Postul Mare pentru Pontif și pentru Curia Romană, „este și ofranda pe altar al pământului suferințelor și speranțelor întregii omeniri care în aceste zile de pătimire, în care Pătimirea lui Isus apare mai apropiată și reală ca oricând, așteaptă plină de speranță o nouă auroră, probabil diferită de toate celelalte”.
– Părinte Ermes, ce este pentru Dvs Sâmbăta Sfântă?
– Este timpul marii tăceri, a seminței din pământ; este timpul seriozității morții, al traversării, al răbdării și al așteptării. Sâmbăta Sfântă eu mi-o imaginez așezat în fața mormântului pentru a-mi pune prima mare întrebare a lui Isus, pentru a-l asculta în timp ce mă întreabă, ca pe primii doi discipoli: dar tu ce cauți? Să ne întrebăm ce căutăm realmente: aceasta este întrebarea fundamentală. Care este lucrul pe care îl doresc mai mult în viață, în relații, în credință, în politică? Pentru mine Sâmbăta Sfântă este timpul dorinței. În fața mormântului și a seriozității morții eu mă întreb ce doresc pentru mine, pentru viața mea și pentru lume: de acolo se mișcă totul.
– Dorință (it. desiderio) derivă de la de-sidera, are de-a face cu stelele. Exprimă într-un fel lipsa, nostalgia și stimulentul spre stele…
– Are de-a face cu stelele și cu așteptarea. În „De bello gallico”, Iulius Cezar relatează că desiderantes erau acei soldați romani care după bătălie se opreau în pragul taberei pentru a-l aștepta pe colegul, probabil rănit, care încă nu s-a întors. Desiderantes așteaptă pe prietenul așa cum noi îl așteptăm pe Prietenul, pe Isus. Dorința este lipsă, dar în același timp forță care mă împinge dincolo de mine însumi, spre Celălalt și spre ceilalți. De altfel viața noastră înaintează prin puterea dorințelor, nu prin obligații și constrângeri.
– În Evanghelii, Sâmbăta Sfântă este timpul rătăcirii discipolilor pentru că Învățătorul lor a fost ucis. Anul acesta ne găsește și pe noi într-o situație de mare suferință, frică și incertitudine a viitorului.
– Sâmbăta Sfântă este momentul în care s-a îndurat o traumă. Noi îndurăm trauma pandemiei. Traumă vine din greacă și conține ideea de rană, străpungere, de ceva care ca un vârf de săgeată străbate în mod dureros și merge dincolo pentru cac rana să devină gaură pentru a face să treacă lumina. Anul acesta, în mod deosebit, este momentul în care probabil că s-a stricat amfora care noi credeam că ar conține toată viața noastră. O amforă care nu va fi reconstruită ca înainte pentru că Domnul va aranja acele cioburi, care nouă ni se par inutile, într-o formă nouă. Va face din ele un canal pentru ca apa să nu mai fie reținută, ci să fie liberă să curgă spre setea altora. De altfel specialitatea lui Dumnezeu este să lucreze cu cioburile stricate și să le transforme.
– Dumnezeu, întocmai. În tăcerea și în așteptarea din Sâmbăta Sfântă, unde este?
– Substanța lui Dumnezeu este comuniunea sa cu noi. Este înlăuntrul nostru și din interior ne luminează, ne încălzește și ne stimulează. Astăzi nu se celebrează nici o liturgie. În aceste săptămâni ale timpului liturgic „forte” au lipsit și continuă să nu fie celebrări publice în biserici, însă există lumea, iar lumea este prima scrisoare a lui Dumnezeu scrisă nouă; este prima pagină a Bibliei este vine înainte de cuvântul scris. Și Dumnezeu este în lume.
– Drama pătimirii și morții astăzi este și mai reală; tot așa sentimentul de așteptare în noi. O așteptare plină de speranță, astăzi mai mult ca oricând, în învierea de la un Paște fără liturgii publice…
– În singurătatea pustiului Ordos, Pierre Teilhard de Chardin în 1923 scria: „Pentru că încă o dată, o, Doamne, dar nu în pădurile din Aisne ci în stepele din Asia, sunt fără pâine, fără vin, fără altar, mă voi ridica mai presus de simboluri până la maiestatea pură a realului; și îți voi oferi, eu, preotul Tău, pe altarul pământului total, munca și suferința lumii”. Aceasta este liturgia: a urca pe vârfurile trudelor, mizeriilor și speranțelor omenirii, a le pune pe altar, și în virtutea preoției a invoca asupra trupului omului care se pregătește să se renască focul Duhului lui Dumnezeu.
– Duminică este Paștele. Care este urarea Dvs?
– A descoperi valoarea și unicitatea fiecărei persoane. În aceste zile vedem grafice și rotunjimi înălțându-se peste infectați, vindecați și decedați. În spatele acestor numere trebuie să întrevedem fețe, să ne imaginăm ochii celor care nu au avut o mângâiere, ale celor care au murit singuri. Urarea este ca Paștele, acest Paște inedit, să ne dăruiască o nouă privire asupra persoanei care trebuie să fie în centru, să vină înainte de interesele politice, economice și financiare. Însă Paștele să ne ajute să înțelegem și prețiozitatea vieții: nimic nu valorează cât valorează o viață. Puteam să fiu și eu într-una din acele sicrie sărace duse de camioane noaptea… Trebuie să învățăm să avem grijă de prețiozitatea trupului, a sufletului și a minții. Și noi, care ne credeam stăpâni ai creației, trebuie să avem familiaritate cu misterul, cu neprevăzutul care ne depășește și probabil că este o gaură spre Dumnezeu.
– Când se vor termina toate acestea?
– Un frate prieten al meu a scris o poezie în care spune: „Într-o zi toate săruturile nedate vor fi date”. Așadar, în loc să ne întrebăm când se vor termina toate acestea, așa cum femeile sâmbăta pregăteau arome și uleiuri parfumate pentru a le duce la trupul lui Isus, eu în acest timp acumulez stocuri de fețe, de ochi, de mâini. Pun deoparte afect și mângâieri pentru cei care suferă, intuiesc zâmbete sub măști, așteptând acea mică profeție. Acum suntem în exil unii de alții, dar într-o zi toate îmbrățișările nedate vor fi date. (material al agenției SIR tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
