Giovanni Cesare Pagazzi: Cum să te simți acasă. Trăind în lume ca fiu al ei

05.03.2022, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: „Cum să te simți acasă. Trăind în lume ca fiu al ei”, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi și tradusă în limba română de pr. dr. George M. Nicoară. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 152 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

Stilul expresiv al acestei cărți îți cere să citești printre rânduri și să te lași îndrumat de intuiția firească, puternică, luminoasă și clară ce alcătuiește textul de față. Intuiția privește modul de funcționare al revelației lui Dumnezeu împlinite în Isus Cristos. Astfel, nu este vorba despre o comunicare a adevărului „căzut din cer” prin intermediul umanității asumate a Fiului. Revelația are de-a face mai mult cu evenimentul complet al lui Isus, și anume cu umanitatea lui deosebită. Acest lucru înseamnă că atașamentele, sentimentele și felurile sale de a simți lucrurile și situațiile sunt deja manifestarea adevărului lui Dumnezeu. Și viceversa: ceea ce Dumnezeu dorește să ne comunice se integrează în funcționarea originară a umanității noastre, mai precis, în emoții și în sentimente, în atașamente și în legături, precum și în acțiunile de bază care compun experiența noastră față de lucruri. Altfel spus, Dumnezeu ne vorbește nu numai despre umanitatea lui Isus, ci se exprimă în umanitatea Fiului, și chiar mai mult – și poate chiar mai conform cu originalul -, Dumnezeu se descoperă în umanitatea lui Cristos, „simțind, suferind, reacționând în fața realității de fapt”. În această simțire, în sentimentele care se creează și în reacțiile concrete, adevărul lui Dumnezeu prinde viață și astfel „locuiește” cu noi.

Chestiunea interesantă este că această intuiție crește și se dezvoltă într-un autentic și specific „program de căutare”. Autorul cărții de față a pornit de la „simțirea” Fiului, care ne oferă o nouă privire, și totuși clasică, asupra lucrurilor, pentru ca să treacă ulterior la analiza „legăturilor” și, astfel, la sentimentele prin care „Logosul”, legătura eternă ce aparține misterului divin, „se leagă” într-un fel nou de creație, dându-i sens și armonie. În acest „affectus Dei”, care propune o nouă perspectivă asupra lucrurilor, se arată acțiunea divină esențială care dorește „să edifice o casă pentru fiii săi”, mai exact, să pregătească un loc protejat și privilegiat, în care să locuiască în discreția legăturilor familiare. Paginile care urmează au scopul să ne ducă tocmai în această casă, pe care Dumnezeu o construiește de-a lungul istoriei pentru noi. În acest spațiu, cei mici încep „să domesticească” lumea exterioară, în timp ce învață să recunoască identitatea lor autentică, pornind de la legăturile care pun temeliile casei. În acest „proces de construcție”, Dumnezeu se apropie de om pentru „a locui cu el și în el”, obișnuindu-l cu prezența sa și obișnuindu-se cu comportamentul omului până la a deveni, prin prezența sa binecuvântată, o „casă pentru om”. „Dumnezeu este cu noi” este o locuință primitoare și sigură. Chiar și sfântul Paul – ce va fi amintit în acest studiu – evidențiază ideea de „oikonomia” misterului (Ef 3,9), care trimite, de altfel, la „oikonomia” harului (charis) lui Dumnezeu în avantajul nostru (Ef 3,2). Ideea de „economie” cuprinde tocmai intuiția organizării casei (nomos tes oikias), care reglementează și structurează spațiul afectiv, „locuința”, permițând oamenilor (omul nou care se naște sau crește în noi) să domesticească lumea, creând un spațiu familiar capabil să medieze între extern și intern, între imaginație și realitatea dură, între căldura familiei și legăturile cu ceilalți. Dumnezeu alcătuiește un spațiu de intimitate cu omul, care îi permite să se „familiarizeze cu misterul” originar, cu ceea ce dintotdeauna Dumnezeu i-a pregătit, dar care a rămas ascuns și numai acum este descoperit întru totul în Cristos. De altfel, misterul se observă în legăturile cele mai familiare și intime pentru ca acestea să se poată deschide spre dimensiuni neașteptate ale experienței, locuind astfel într-o realitate mai bogată și mai profundă. Este cu totul specială capacitatea acestor pagini de a ne dărui din nou, cu decență și într-un limbaj plăcut, logica acestei acțiuni divine care construiește o casă, o demolează atunci când este atinsă de sentimente greșite, pentru a o reconstrui, nouă, „pe piatra de temelie” care este Isus Cristos.

A putea pronunța dimensiunile înscrise în experiența credinței, pentru a înțelege, într-un fel inedit, miza din întâlnirea cu Dumnezeu, este o lecție de învățat și care nu îngăduie amânare. Ceea ce se dorește este redescoperirea adevăratului înțeles față de ceea ce ne-a fost dăruit prin credință. Astfel, redescoperirea acțiunii lui Dumnezeu, care „construiește o casă pentru ai săi”, ajută la aprecierea, printr-o nouă atitudine, a semnificației Bisericii. Se spune că înțelesul primar, anti-schismatic și pozitiv, al axiomei „extra ecclesiam nulla salus” ar trimite în final tocmai la intuiția că în Biserică se găsește casa sigură în care se află toate mijloacele de har și de ajutor necesare pentru a întâmpina posibilele boli, suferințe sau tulburări. Nu există nicio logică de a părăsi siguranța casei. În acest sens, se poate reasculta o frumoasă mărturie a teologului luteran D. Bonhoeffer, în care își arăta nostalgia după o Biserică în care se poate trăi în siguranță, prin identitate și legături ale iubirii: „Există un singur ajutor pentru timpul nostru, foarte atins de neputință, de slăbiciune și de lipsa unei patrii: întoarcerea la Biserică, și anume acolo unde oameni se susțin unul pe altul în iubire, acolo unde unul trăiește viața celuilalt, acolo unde există comuniune în Dumnezeu, acolo unde există patrie pentru că există iubire” (Die Kirche, predică din data de 29 iulie 1928 despre 1Cor 12,26-27: în Gesammelte Schriften V, München 1958-1974, 439).

Iubirea lui Dumnezeu nu este și nu dorește să fie fără timp și fără loc. Este, mai degrabă, o iubire care se întrupează, care dorește să locuiască un spațiu și să devină locuință în care să primească nesiguranțele și fricile noastre pentru „a le domestici”. Intimitatea cu Dumnezeu construiește o casă în care oamenii găsesc o identitate și sentimente apte să construiască un spațiu pe deplin uman. În acest spațiu, fiii se pot recunoaște unii pe alții în virtutea unei proveniențe care nu slăbește dorința față de relații dezinteresate și de întâlniri noi, ci garantează mediul afectiv corect. „A crede” înseamnă a vedea și această activitate a lui Dumnezeu, care dăruiește o casă de locuit. (prezentare semnată de Alberto Cozzi)