De vorbă cu doi părinţi: Paul şi Diana Poruţiu (I)
09.06.2004, Braşov (Catholica) - Un alt interviu pe care Catholica şi ProFamilia vi-l oferă în colaborare, în această lună a copiilor, este luat celor care ne-au sugerat ideea galeriei de fotografii cu „Copiii de azi”, publicată pe ProFamilia la adresa www.profamilia.ro/foto.asp. Îi cunoaştem mai mult prin intermediul Internetului, şi ştiam de la ei câte ceva despre încercările prin care au trecut până să aibă locuinţă proprie, precum şi despre dorinţa lor de a adopta un copil, un frăţior sau o surioară pentru cei doi copilaşi ai lor. În cadrul „campaniei” noastre, i-am rugat să ne împărtăşească mai multe din experienţa lor, şi vă oferim o frumoasă mărturie de viaţă – astăzi prima parte.
Diana s-a născut la 24 iunie 1975 în Reşiţa, Caraş Severin, unde în 1997 a terminat Academia de Ştiinţe Economice (ASE), specializarea marketing. Acolo a activat în cadrul grupei de tineret romano-catolic, locul unde de fapt s-a apropiat de Dumnezeu. Paul s-a născut la 10 aprilie 1961 în Mediaş, şi de la 18 ani locuieşte în Braşov. A terminat în `86 ingineria, şi a lucrat până în `93 ca inginer; în `98 a terminat şi ASE-ul.
Amândoi sunt romano-catolici, şi au fost implicaţi în Mişcarea Focolarelor, care i-a ajutat mult în drumul lor spre Dumnezeu; la întâlnirile Mişcării s-au şi cunoscut de fapt. S-au căsătorit în 1998 şi au venit la Braşov. În `99 s-a născut fiul lor, Theodor Aron, iar în 2001 fiica lor, Patricia Osana. În prezent, Paul este contabil la o firmă italiană. Din ianuarie 2003, Diana a lucrat la Fundaţia Clinica Pro Vita, ca asistent coordonator, iar din februarie 2004 este coordonatorul filialei Braşov a Asociaţiei Caritas Mitropolitan Greco-Catolic Blaj, în cadrul căreia există o grădiniţă, un centru de îngrijiri la domiciliu şi o cantină socială mobilă.
ProFamilia: Vorbiţi-ne despre copiii voştri!
Diana: Avem doi copii minunaţi. Patricia este acum la faza de mare domnişoară, cu preocupări în ce priveşte îmbrăcămintea şi aranjatul părului. A învăţat împreună cu Theo să scrie toate literele, şi îi place foarte mult să picteze, să coasă (pe carton). De când au fost mici am încercat să le dau ocupaţii care să le stimuleze creativitatea, şi se vede asta acum când merg la grădiniţă. Ea este stângace, îmi e un pic mai greu când trebuie să o învăţ ceva, dar e foarte descurcăreaţă. Ultima pasiune e bucătăria, toată ziua ar face „chiftuliţe” şi „plăjituli”.
Theo este un împătimit al calculatorului (oare cu cine seamănă?), de când era foarte mic îl atrăgea. La 2 ani şi jumătate, când îi plăcea mult să deseneze în Paint, l-am scapat din ochi câteva minute, şi ne-a spus la un moment dat: „Uite, m-am legat la internet!”. Şi nu glumea! Are mare grijă de sora lui când sunt în afara casei, e chiar disperat dacă se îndepărteaza câţiva paşi. Le place mult când mergem în excursii, anul trecut au urcat voiniceşte Postăvarul de câteva ori… Deşi uneori nu este uşor, încercăm să nu uităm că aceşti copii ne-au fost încredinţaţi de Dumnezeu pentru o perioadă, că nu sunt ai noştri ci ai Lui.
ProFamilia: Multă vreme aţi locuit tot în chirie, în condiţii de spaţiu necorespunzătoare unei familii. Ştim însă că de câtăva vreme această problemă s-a rezolvat. Povestiţi-ne epopeea voastră de „nomazi” cu copii mici.
Paul: Săptămâna trecută am împlinit 6 ani de căsătorie; cu o săptămână mai înainte ne-am mutat pentru a şaptea oară. Fiul nostru cânta prin apartament: „Doamne, îţi mulţumim că ne-am mutat pentru ultima oară”; şi într-adevăr, de data aceasta era apartamentul nostru, deci pentru o foarte lungă perioadă de timp nu ne vom mai muta. Până acum am locuit în chirie pe perioade care au variat între 3 luni şi 1 an şi jumătate.
A fost o perioadă în care eram înconjuranţi de multă nesiguranţă în ce priveşte locuinţa, dar totuşi nu am fost dominaţi de ea. În momentele cele mai disperate, undeva în adâncul sufletului rămânea aprinsă o luminiţă de veghe. Locuiam de peste un an în a patra locuinţă, aveam deja al doilea copil, când ni s-a spus că trebuie să eliberăm apartamentul. Vestea era cu atât mai năucitoare cu cât atunci când ne-am mutat acolo am crezut că vom sta cel puţin 10 ani. Începusem chiar să facem tot felul de îmbunătăţiri în apartament, ceea ce nu se face atunci când stai în chirie. Era în septembrie şi ni s-a cerut să-l eliberăm în două, trei luni.
Am început să căutăm, dar fără succes; se apropia Crăciunul şi nu găseam nimic. Era o perioadă când chiriile creşteau, fără exagerare, de la o săptămână la alta. Atunci am simţit gustul amar al disperării. Singura speranţă ne rămăsese în istoria de acum 2000 ani când o altă familie căuta locuinţă în preajma unui Crăciun ce avea să vie, şi până la urmă au găsit. Ne spuneam că „nu se poate să rămânem pe drumuri, vom găsi până la urmă ceva”. Nu era simplă teorie, era de fapt ceva ce ţine de acel Ceva ascuns din noi ce sfidează orice raţiune. Pe 10 decembrie, am găsit o locuinţă, la etajul 4, la marginea oraşului, cu pereţii spoiţi în viteza a 5-a. Fiind la ultimul etaj, ploile ne vizitau fără invitaţie, dar o găsisem şi ne puteam permite să plătim chiria; aşa că pe 15 decembrie ne mutam, iar până la Crăciun reuşisem să aranjăm cât de cât apartamentul.
La nunta noastră am primit multe daruri. Unul dintre acestea a fost un Cuvânt al Vieţii, care să ne fie sprijin şi călăuză în viaţă; era un citat din Biblie: „Căutaţi mai înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi toate vi se vor adăuga”. Nu pot spune că acest cuvânt ne-a schimbat radical viaţa, alegerea pentru o viaţă creştină era deja făcută, dar, în momente mai dificile, ne-a adus aminte de opţiunile noastre. Am aşezat întreaga noastră viaţă, fiecare personal şi împreună ca familie, pe acest fundament: creştinismul. În acest fel, trebuie să recunosc, decizia de a accepta copiii pe care Dumnezeu ni i-a trimis a fost mai uşoară.
Acum câteva luni am primit o moştenire neaşteptată, care a făcut ca toate aceste probleme cu locuinţa să devină amintiri. Nu ştiu dacă această moştenire venită pe neaşteptate ce ne-a permis să ne cumpărăm propriul apartament este o răsplată pentru că ne-am încredinţat speranţele în Providenţa Divină, sau pur şi simplu aşa era în ordinea firească a lucrurilor. Dar îmi aduc aminte despre o vorbă a Cardinalului Alexandru Todea: „Ceasul lui Dumnezeu merge bine, nici nu întârzie, nici nu se grăbeşte”. Am considerat că a avea copii, pe de o parte, a avea o carieră şi a face bani, pe de altă parte, sunt lucruri bune în măsura în care le privim ca mijloace şi nu ca scopuri. Scopul nu poate fi decât unul singur: Iubeşte!
