Legătura dintre noi şi Dumnezeu, o legătură de iubire

09.04.2003, Vatican (Catholica) - Papa Ioan Paul al II-lea a dedicat cateheza din cadrul Audienţei Generale de astăzi reflecţiei asupra Psalmului 134, continuând astfel seria de cateheze asupra psalmilor şi cântărilor din rugăciunea Laudelor a Liturgiei Orelor.

1. Liturgia Laudelor, pe care o urmărim în desfăşurarea ei prin catehezele noastre, ne propune prima parte a Psalmului 134, care a răsunat mai devreme în cântul coriştilor. Textul descoperă o serie largă de trimiteri şi pasaje biblice, iar atmosfera care îl învăluie pare a fi cea pascală. De altfel, tradiţia iudaică a unit acest Psalm cu următorul, Psalmul 135, considerându-le împreună drept „marele Hallel”, adică lauda solemnă şi de sărbătoare înălţată Domnului cu ocazia Paştelui.

   Psalmul, de fapt, scoate mult în evidenţă Exodul, cu menţiunea „plăgilor” din Egipt şi cu evocarea intrării în Ţara Făgăduită. Să urmărim acum însă etapele următoare, pe care Psalmul 134 le descoperă în derularea primelor 12 versete: este o reflecţie pe care dorim să o transformăm în rugăciune.

2. La început întâlnim caracteristica invitaţie la laudă, un element tipic al imnurilor adresate Domnului în Psalteriu. Apelul de a cânta aleluia este adresat „slujitorilor Domnului” (cf. v. 1), care în originalul ebraic sunt prezentaţi „stând în picioare” în spaţiul sacru al templului (cf. v. 2), adică în poziţia rituală de rugăciune (cf. Ps 134,1-2).

   În laudă sunt implicaţi mai ales miniştrii cultului, preoţii şi leviţii, care trăiesc şi lucrează „în curţile casei Dumnezeului nostru” (cf. Ps 134,2). Totuşi, acestor „slujitori ai Domnului” le sunt asociaţi în mod imaginar toţi credincioşii. Într-adevăr, imediat după aceea se face menţiunea alegerii întregului Israel pentru a fi aliat şi martor al Domnului: „pe Iacob şi l-a ales Domnul, pe Israel spre moştenire Lui” (v. 4). În această perspectivă, se celebrează două calităţi fundamentale ale lui Dumnezeu: el este „bun” şi „binevoitor” (cf. v. 3). Legătura care există între noi şi Domnul este marcată de iubire, de intimitate, de adeziune bucuroasă.

3. După invitaţie, psalmistul continuă cu o solemnă profesiune de credinţă, care începe cu expresia tipică „ştiu”, adică eu recunosc, eu cred (cf. v. 5). Un solist proclamă două articole de credinţă în numele întregului popor, reunit în adunarea liturgică. Înainte de toate este lăudată lucrarea lui Dumnezeu în întregul univers: El este prin excelenţă stăpânul universului: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer şi pe pământ” (v. 6). Stăpâneşte până şi mările şi adâncurile, care sunt simbolurile haosului, ale energiilor negative, ale limitării şi nimicului.

   Domnul este cel care face norii, fulgerele, ploaia şi vânturile, recurgând la „vistieriile” sale (cf. v. 7). Omul de odinioară din Orientul Apropiat îşi imagina, de fapt, că fenomenele naturii erau păstrate în depozite speciale, asemenea unor cutii cereşti, din care Dumnezeu le lua pentru a le împrăştia pe pământ.

4. Cealaltă componentă a profesiunii de credinţă se referă la istoria mântuirii. Dumnezeul creator este recunoscut acum drept Domn mântuitor, amintindu-se evenimentele fundamentale ale eliberării lui Israel din robia egipteană. Psalmistul citează mai întâi „plaga” primilor născuţi (cf. Ex 12,29-30), care rezumă toate „semnele şi minunile” înfăptuite de Dumnezeul eliberator în timpul epopeii Exodului (cf. Ps 134,8-9). Imediat după aceasta se deapănă amintirile biruinţelor extraordinare pe care Dumnezeu i le-a promis lui Israel pentru a depăşi dificultăţile şi obstacolele întâmpinate în drumul său (cf. vv. 10-11). În fine, iată că se profilează la orizont Ţara Făgăduită, pe care Israel o primeşte „ca moştenire” de la Domnul (cf v. 12).

   Ei bine, toate aceste semne ale legământului, care vor fi mai amplu mărturisite în psalmul următor, Psalmul 135, dovedesc adevărul fundamental, proclamat în prima poruncă a decalogului. Dumnezeu este unic şi este o persoană care acţionează şi vorbeşte, care iubeşte şi mântuieşte: „este mare Domnul, şi Domnul nostru peste toţi dumnezeii” (v. 5; cf Ex 20,2-3; Ps 94,3).

5. În urma acestei mărturisiri de credinţă, şi noi înălţăm lauda noastră la Dumnezeu. Sfântul Papă Clement I, în Scrisoarea către Corinteni, ne adresează această invitaţie: „Să-l privim pe Tatăl şi Creatorul întregului univers. Să ataşăm de darurile şi beneficiile păcii, măreţe şi sublime. Să-L contemplăm cu gândul şi să privim cu ochii sufletului marea sa voinţă! Să privim cu atenţie ceea ce este drept faţă de fiecare creatură. Cerurile care se mişcă după ordinea stabilită de El i se supun în armonie. Ziua şi noaptea împlinesc cursul stabilit de El şi nu se amestecă una cu alta. Soarele şi luna şi stelele se învârt în armonie după direcţia Lui fără să devieze din orbitele destinate lor. Pământul, rodnic din voinţa Sa, produce hrană din belşug pentru oameni, pentru fiare şi pentru toate animalele care trăiesc pe el, fără a se opune şi fără a schimba nimic din orânduirile Sale” (19,2-20,4: I Padri Apostolici, Roma 1984, pp. 62-63). Clement I încheie arătând: „Creatorul şi Domnul universului a dispus ca toate aceste lucruri să fie în pace şi în înţelegere, benefice faţă de toţi şi în mod deosebit faţă de noi care alergăm la mila lui prin Domnul nostru Isus Cristos. Lui să-i fie slavă şi mărire în vecii vecilor. Amin” (20,11-12: ibidem, p. 63).