O mărturie de viaţă consacrată, din Egipt

10.11.2002, Alexandria (Catholica) - Printre numeroşii abonaţi ai Catholica din afara României se află şi sr. Maria Bernhardina, care îşi desfăşoară activitatea în îndepărtatul şi musulmanul Egipt. Interesaţi de viaţa de acolo, Catholica i-a luat un interviu surorii borromite.

– Sora Maria Bernhardina, vă rugăm pentru început să vă prezentaţi.
– Da, numele deja l-aţi amintit. Sunt de loc din localitatea Răducăneni, jud. Iaşi, singura localitate cu mulţi creştini catolici, la 42 km între Iaşi şi Huşi. Sunt cea mai mică în familie, mai am două surori căsătorite, fiecare având trei copii, şi un frate care a murit în iulie 1998, la o lună după plecarea mea în Germania.

– Cum aţi ajuns în ordinul Sf. Carol Borromeu?
– Hm, destul de interesant. Desigur, fiind cea mai mică, părinţii şi-ar fi dorit să le rămân în preajmă şi nu să-i părăsesc. Totuşi, Dumnezeu avea alte planuri cu mine. După mai multă vreme de gândire, cum nu mă mai simţeam oarecum bine acasă, începusem să mă rog zilnic ca Duhul Sfânt să mă lumineze ce doreşte Dumnezeu de la mine. Gândul de a intra în mănăstire am încercat pe cât puteam să îl îndepărtez, deoarece nu eram chiar aşa de săraci, iar părinţii nu vroiau să se facă de râs în sat, şi nici eu nu aveam de gând să le fac aşa ceva. Trebuie să precizez că la noi mai domnea ideea că cine este sărac, sau are probleme în familie, merge în mănăstire.

Într-o zi de marţi, a lunii mai 1995, vizitând o verişoară care este profesoară de religie, a observat că ceva mă macină şi a căutat să mă convingă să vorbesc cu parohul. După mai multe insistenţe am mers chiar în acea seară (aveam drum pe lângă biserică) şi am vorbit cu parohul, care mă aştepta de multă vreme să merg să-i vorbesc. Mi-a pus la dispoziţie mai multe congregaţii, toate îmi erau necunoscute. I-am propus să mă mai gândesc până joi seara, când urma să-l vizitez după Sf. Liturghie. Desigur că joi am plecat de acasă nedecisă, am ascultat Sf. Liturghie cu intenţia ca Dumnezeu însuşi să mă ajute. Când părintele m-a întrebat unde doresc să merg, ca prin ceaţă l-am auzit spunând: „Dacă tu doreşti la Gioseni, eu te duc luni“. La Gioseni erau surori borromite. Am plecat de acasă pentru o lună, şi am rămas timp 7 ani, şi doresc cu ajutorul lui Dumnezeu să rămân în slujba lui întreaga mea viaţă.

– Ce aţi făcut între anii 1995 şi 2002?
– Din 1995 până în 1998 am fost candidată, la Gioseni, iar în iunie 1998 mi s-a aprobat plecarea în Germania, unde la 1 mai 1999 am primit haina de borromite, şi numele de sora Maria Bernhardina. Noviciatul durează doi ani, iar la data de 1 mai 2001, cu ajutorul lui Dumnezeu şi permisiunea congregaţiei, am depus voturile simple pe trei ani, cu permisiunea să le prelungesc încă pe o durată de trei ani, dacă nu sunt decisă să depun voturile perpetue.

– Când şi cum v-aţi decis pentru Egipt?
– Decizia nu am luat-o eu, cel puţin nu singură. Noi avem în Egipt patru comunităţi şi două şcoli. După ce am făcut o practică de 6 luni în biroul spitalului din casa mamă, surorile s-au hotărât să mă lase să fac şcoala de contabilitate, iar noi avem această şcoală proprie în Egipt, mai exact în Alexandria. Aşa am venit la începutul lunii iulie 2001 în Egipt; în prima săptămână am rămas în Cairo, iar apoi am venit în Alexandria, unde am şi rămas până astăzi.

– Care sunt principalele activităţi desfăşurate în Egipt?
– Aici în Alexandria suntem pentru moment 10 surori, dintre care două în biroul şcolii, eu învăţ, o soră este în grădiniţă, una profesoară de limba germană, iar o soră mai în vârstă este profesoară de lucru manual; două surori fac practică în spital, şi o soră este în casă şi la bucătărie. Suntem de diferite naţionalităţi: o soră din Germania, una din Liban, una din Grecia, eu din România, iar restul sunt egiptence. Activitatea mea principală este să fac faţă materiei din şcoală, care nu este prea uşoară, şi desigur să dau mărturie vie despre prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Am colege creştine, dar majoritatea sunt musulmance.

– Trăiţi aşadar într-un context majoritar musulman. Care sunt principalele provocări ridicate de acest mediu?
– În primul şi în primul rând, a trebuit să mă obişnuiesc cu ideea că musulmanii se roagă de şapte ori pe zi, şi asta prin portavoce. La început mă trezeam noaptea din somn, pe la ora 4 dimineaţa, şi până mă dezmeticeam că au început rugăciunea, îmi fugea somnul. Un alt lucru foarte nou pentru mine a fost că vinerea nu prea se circulă cu maşina prin oraş, deoarece musulmanii întind pe stradă covoare pentru rugăciune, şi nu ai voie să deranjezi.

– Cu ce v-aţi îmbogăţit personal din experienţa egipteană? Ce aţi învăţat stând în Egipt?
– Aici trebuie să dai fiecăruia libertatea de a se ruga când are el această plăcere, şi nu la oră exactă şi nu forţat. De asemenea, nu trebuie să te ruşinezi de credinţa pe care ai primit-o la botez, să fii gata să-ţi dai viaţa (cu gând bun, în folosul celorlalţi) pentru credinţa în care trăieşti… Ce am învăţat în Egipt? Cred că în primul rând să îi accept pe toţi aşa cum sunt ei, să accept religia fiecăruia şi să nu îmi fie frică să fiu printre egipteni sau musulmani. Ca să cunoşti într-adevăr o persoană sau un popor, trebuie să trăieşti împreună şi să faci propriile experienţe.