Lovit de încercări… credinţa lui nu a scăzut

25.07.2001, Vatican (ZENIT) - Preaiubiţi fraţi şi surori,

1. „Voi înălţa pe Dumnezeul meu, şi sufletul meu va înălţa pe Împăratul cerului” (Tobit 13:7). Cel care a spus aceste cuvinte, în cântarea pe care tocmai am ascultat-o, este bătrânul Tobit, despre care Vechiul Testament, în cartea care îi poartă numele, ne oferă o scurtă şi edificatoare istorisire.

   Trebuie ţinut cont de naraţiunea din paginile precedente dacă vrem să înţelegem pe deplin sensul acestui imn. Evenimentele se petrec în mijlocul israeliţilor exilaţi în Ninive. Autorul sacru, care a scris manuscrisul secole mai târziu, se referă la aceştia ca la nişte fraţi şi surori în credinţă împrăştiaţi în mijlocul unui popor străin, tentaţi să îşi abandoneze tradiţiile părinţilor lor. În acest context, Tobit şi familia sa sunt oferiţi ca şi model de viaţă. El este omul care, mai presus de toate, rămâne credincios normelor legii şi, în particular, practicii elemosinei. El a fost lovit de nenorociri, precum şi de sărăcie şi orbire, dar credinţa lui nu a scăzut. Iar răspunsul lui Dumnezeu, prin îngerul Rafael, nu a întârziat să apară, conducându-l pe tânărul Tobias într-o călătorie primejdioasă spre o căsătorie fericită şi, în final, vindecându-l pe tatăl său, Tobit, de orbire.

   Mesajul este clar: aceia care fac binele, în special deschizându-şi inimile faţă de nevoile semenilor lor, sunt plăcuţi lui Dumnezeu şi, deşi mult puşi la încercare, în final au parte de bunăvoinţa Lui.

2. În acest context, cuvintele imnului nostru primesc sens deplin. Ele ne invită să ne înălţăm privirea spre „Dumnezeu care trăieşte în eternitate” şi spre Împărăţia care „trece peste toate veacurile”. Privind astfel către Dumnezeu, se naşte un mic plan de teologie a istoriei, în care autorul sacru caută să răspundă întrebărilor pe care şi le pune Poporul dispersat şi încercat al lui Dumnezeu: De ce se poartă Dumnezeu aşa cu noi? Răspunsul se găseşte atât în dreptatea cât şi în îndurarea divină: „El vă va pedepsi pentru nedreptăţile voastre şi vă va milui” (versetul 5). Astfel, durerea pare a fi un fel de pedagogie divină, în care, totuşi, ultimele cuvinte sunt întotdeauna rezervate îndurării: „Căci El pedepseşte şi miluieşte, coboară până la locuinţa morţilor şi iarăşi înalţă” (versetul 2).

   Omul poate avea de aceea încredere absolută în Dumnezeu, căci El nu-şi abandonează niciodată creaturile. Cuvintele imnului conduc astfel la o perspectivă care atribuie un înţeles mântuitor fiecărei situaţii de suferinţă, transformând exilul într-o ocazie de a da mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu: „Fiii lui Israel, preaslăviţi-L în faţa neamurilor, căci El ne-a risipit printre ele. Vestiţi acolo slava Lui, preaînălţaţi-L înaintea tuturor celor vii” (versetele 3-4).

3. De la această invitaţie de a interpreta exilul ca un semn al providenţei, meditaţia noastră se poate extinde la analizarea misteriosului sens pozitiv pe care îl primeşte starea de suferinţă atunci când este trăită în abandonare faţă de planul lui Dumnezeu. Mai multe pasaje din Vechiul Testament conturează această temă. Ajunge să ne gândim la viaţa lui Iosif, pe care o citim în Cartea Facerii (cf. Facerea 37,2-36), care a fost vândut de fraţii lui şi destinat să fie, mai târziu, salvatorul lor. Şi cum am putea uita de Cartea lui Iov, cu adevărat un om nevinovat care a suferit, şi care nu a ştiu să explice drama sa decât încredinţându-se măreţiei şi înţelepciunii lui Dumnezeu (cf. Iov 42,1-6).

   Pentru noi, cei care citim dintr-o perspectivă creştină aceste pasaje ale Vechiului Testament, punctul de referinţă nu poate fi decât Crucea lui Cristos, în care misterul suferinţei în lume îşi află un răspuns profund.

4. Pentru păcătoşii care au fost pedepsiţi pentru nedreptăţile făcute (cf. versetul 5), imnul lui Tobit este o chemare la convertire care deschide perspectiva minunată asupra întoarcerii „reciproce” a lui Dumnezeu şi a omului: „De vă veţi întoarce la El cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru, ca să umblaţi înaintea Lui cu dreptate, atunci şi El se va întoarce spre voi şi nu-şi va ascunde faţa Sa de la voi” (versetul 6). Folosirea cuvântului „întoarcere” este foarte elocventă pentru creatură şi pentru Dumnezeu, deşi cu sensuri diferite.

   Dacă autorul cântării s-a gândit, poate, la avantajele care însoţesc „întoarcerea” la Dumnezeu, şi anume bunăvoinţa lui reînnoită faţă de popor, în lumina misterului lui Cristos, trebuie să ne gândim în special la darul care este Dumnezeu însuşi. Omul are mai mare nevoie de El decât de darurile Lui. Păcatul este o tragedie nu atât pentru că aduce pedeapsa lui Dumnezeu, cât pentru că îl izgoneşte din inimile noastre.

5. De aceea, cântarea ne îndeamnă să îl privim pe Dumnezeu ca Tată, invitându-ne să îl binecuvântăm şi să îl slăvim: „El este Domnul şi Dumnezeul şi Tatăl nostru în toţi vecii” (versetul 4). Ne simţim „copii” speciali, precum s-a simţit Israel după darul legământului, care a pregătit misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu., faţa Tatălui va străluci în Isus, şi îndurarea sa nesfârşită va fi revelată.

   Ajunge să ne gândim la parabola fiului risipitor, din Evanghelia lui Luca. La întoarcerea fiului risipitor, tatăl nu numai că răspunde cu iertare, ci şi îl îmbrăţişează cu o infinită căldură, însoţită de bucurie şi sărbătoare: „Şi încă de departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15,20). Expresia din cântarea noastră este în concordanţă cu această impresionantă scenă evanghelică. Şi nevoia de a-l lăuda şi de a-i mulţumi lui Dumnezeu creşte: „Veţi vedea ce va face El cu voi. Preaslăviţi-L cu glas înalt şi binecuvântaţi pe Domnul dreptăţii şi preaînălţaţi pe Împăratul veacurilor” (versetul 6).