Pentru a înţelege mesajul stelei e nevoie de umilinţă
07.01.2010, Vatican (Catholica) - De ce unii sunt mişcaţi de credinţă, şi alţii nu? Potrivit Papei Benedict al XVI-lea, este o problemă de umilinţă adevărată, „care ştie să se supună la ceea ce este mai mare”, şi de capacitatea de a fi copii în inimă. În predica sa din Solemnitatea Epifaniei, celebrată în Vatican în ziua de miercuri, 6 ianuarie 2010, Pontiful a vorbit şi despre nevoia unui „curaj autentic” pentru a crede în Dumnezeu, în special atunci când Dumnezeu se manifestă ca „un prunc lipsit de apărare”.
Deplângând faptul că „cei care cred în Isus Hristos par să fie mereu puţini”, Sfântul Părinte a arătat că ceea ce lipseşte este „capacitatea evanghelică de a fi copii în inimă, de a se minuna, şi de a ieşi din sine pentru a porni pe calea pe care o indică steaua, calea lui Dumnezeu”. El i-a îndemnat pe credincioşi să îi ceară lui Dumnezeu „o inimă înţeleaptă şi inocentă, care să ne permită să vedem steaua milostivirii Sale, să călătorim pe calea Sa, pentru a-l găsi şi a fi inundaţi de marea lumină şi de adevărata bucurie pe care El a adus-o în această lume”. Papa a reflectat asupra a două pasaje din Scriptură scoase în evidenţă în ziua de sărbătoare, care aduc împreună o profeţie şi împlinirea ei cu privire la naşterea lui Mesia.
Prima lectură din cartea profetului Isaia relatează o „viziune splendidă” pentru Israel. „După umilinţele suferite de poporul lui Israel din partea puterilor acestei lumi, [Isaia] vede momentul în care marea lumină a lui Dumnezeu, în mod aparent fără putere şi incapabil să protejeze poporul Său, va răsări peste tot pământul, astfel că regii popoarelor se vor închina în faţa lui, vor veni din toate colţurile lumii şi vor depune la picioarele lui comorile lor cele mai preţioase. Şi inima poporului fremăta de bucurie”. Al doilea pasaj, din Evanghelia lui Matei, pare „sărac şi modest” în comparaţie cu viziunea lui Isaia: „ne pare imposibil să recunoaştem în ea împlinirea cuvintelor profetului Isaia”.
Pontiful a arătat că Magii care au venit din Răsărit nu erau regii puternici ai pământului, ci mai degrabă figuri necunoscute, „în nici un caz demne de vreo atenţie particulară”. „Locuitorii Ierusalimului sunt informaţi de cele întâmplate, dar nu consideră necesar să se deranjeze, şi nici măcar la Betleem nu pare să fie cineva care să se îngrijească de naşterea acestui Prunc, numit de Magi Regele Iudeilor, în afară de aceşti oameni veniţi din Orient care merg să îl viziteze”. Dar în loc să considere vizita Magilor ca „un episod scurt care poate fi trecut cu vederea, care se încheie cu întoarcerea în grabă a Magilor în propriile lor ţinuturi”, Papa o numeşte dimpotrivă „un început”.
„Aceste personaje care provin din Orient nu sunt ultimele, ci primele din marea procesiune a celor care, de-a lungul tuturor epocilor istoriei, ştiu să recunoască mesajul stelei, ştiu să meargă pe căile indicate de Sfânta Scriptură şi ştiu să îl găsească, astfel, pe Cel care în mod aparent este slab şi fragil, dar care, în schimb, are puterea de a dărui inimii omului bucuria cea mai mare şi mai profundă”. Sfântul Părinte a arătat că mărirea şi puterea lui Dumnezeu „nu se exprimă în logica lumii, ci în logica unui prunc lipsit de apărare, a cărui forţă este numai aceea a iubirii care se încredinţează nouă. În drumul istoriei, există întotdeauna persoane care sunt iluminate de lumina stelei, care găsesc drumul şi ajung la El. Toate trăiesc, fiecare în felul ei, aceeaşi experienţă cu a Magilor”.
Referitor la cei care au văzut steaua, dar nu i-au înţeles mesajul, Papa a întrebat: „Care este motivul pentru care unii văd şi găsesc şi alţii nu? Ce anume deschide ochii şi inima? Ce anume le lipseşte celor care rămân indiferenţi, celor care arată drumul, dar nu se mişcă?” Pontiful a arătat anumite motive: „prea multă siguranţă în ei înşişi, pretenţia de a cunoaşte în mod perfect realitatea, prezumţia că au formulat deja o judecată definitivă asupra lucrurilor fac inimile lor închise şi insensibile faţă de noutatea lui Dumnezeu”. De asemenea, unii „sunt siguri de ideea pe care şi-au făcut-o despre lume şi nu se mai lasă tulburaţi în intimitatea lor de aventura unui Dumnezeu care doreşte să îi întâlnească. Îşi pun încrederea mai degrabă în ei înşişi decât în El şi nu consideră posibil ca Dumnezeu să fie atât de mare încât să se poată face mic, astfel încât să se poată apropia cu adevărat de noi”.
