Cartea neagră a creştinofobiei (II)
13.03.2010, Roma (Catholica) - Rene Guitton, un neobosit călător între Orient şi Occident, militant pentru dialogul dintre culturi şi civilizaţii, împotriva rasismului şi antisemitismului, bazându-se pe izvoare de credibilitate absolută, pe o cercetare meticuloasă făcută la faţa locului şi pe mărturiile directe ale protagoniştilor, a scris cartea „Creştinofobia. Noua persecuţie” („Cristianofobia. La nuova persecuzione”, publicată în Italia de Lindau). Autorul francez a fost intervievat de Zenit, textul fiind tradus de pr. Mihai Pătraşcu şi publicat pe ITRC.ro. Astăzi oferim partea a doua a interviului.
– Este paradoxal, dar există o formă de creştinofobie şi în ţările unde s-a dezvoltat civilizaţia creştină. Aţi putea să ne daţi câteva exemple şi să ne explicaţi de ce se întâmplă asta?
– Ceea ce este cunoscută ca şi „creştinofobie” în ţările cu civilizaţie creştină este condiţionată de conceptul de laicism occidental. Laicitatea corect înţeleasă nu este negarea religiei, dimpotrivă, este legitimarea practicării tuturor religiilor în dezlipire totală de orice implicare în funcţionarea statului. Pervertirea şi înţelegerea greşită a acestui concept de laicitate a produs „laicismul fundamentalist” care generează fenomene de creştinofobie sau forme asemănătoare de nerespectare a practicilor religioase. La laicism se adaugă simţul de vinovăţie al unor ţări occidentale foste colonizatoare ca Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Marea Britanie şi Olanda.
În acest context există şi presiunea din partea unor state africane care cer părere de rău şi reparare din partea ţărilor colonizatoare. De exemplu, Algeria intenţionează să denunţe la tribunalul penal internaţional AIA pe foştii colonizatori pentru „crime împotriva umanităţii”. Aceste acuze împreună cu sentimentele de vinovăţie sunt motivele care fac tăcut Occidentul creştin.
– Ce putem face pentru a apăra dreptul la libertatea religioasă şi cum trebuie să se mobilizeze comunitatea internaţională pentru a ocroti victimele şi a preveni răspândirea formelor de fundamentalism şi a altor forme de intoleranţă religioasă?
– Soluţia corectă este greu de găsit. Presiuni politice şi economice pot să fie exercitate din partea Uniunii Europene. De exemplu, Turcia vrea să intre în Europa, deci UE în cadrul armonizării legilor, poate să ceară ca să fie înlăturată obligaţia juridică din Turcia de a menţiona apartenenţa religioasă pe documentele de identitate. Prin UNESCO se va putea interveni în domeniile instruirii şi asistenţei mai ales pentru ţări sărace ca Palestina, de exemplu. Va trebui să se intervină şi cu ajutoare economice, aşa cum se întâmplă cu noul guvern irakian sau cu liderii Hamas în Gaza care au o nevoie urgentă de fonduri pentru reconstrucţie.
Organizaţiile neguvernamentale (ONG) pot să acţioneze în mod discret şi, desigur, Sfântul Scaun. Unul din primele obiective este acela de a da „vize” creştinilor irakieni care se refugiază în Europa. Diferite ţări din Uniunea Europeană au făcut asta, însă liderii creştini care trăiesc încă în Irak susţin că acordarea vizelor este în mâinile celor care vor să-i vadă pe creştinii indigeni părăsind Orientul Mijlociu. „Ajutaţi-ne să rămânem, nu să plecăm”, strigă disperaţi creştinii irakieni. Este important să se ia în considerare acest apel urgent, altfel se întâmpla ca în cazul creştinilor libanezi pe care nu i-am ascultat îndeajuns în timpul celor două războaie din Liban. Trebuie acţionat şi acţionat rapid.
– Care sunt motivele pentru care aţi scris această carte şi ce obiective speraţi să obţineţi?
– Am scris această carte pentru că am fost tulburat de mărturiile pe care le-am adunat. Pentru munca mea de întâlniri interreligioase, seminarii etc. eu călătoresc în mod obişnuit în Africa, Orientul Mijlociu şi Extremul Orient şi am găsit în decursul anilor o situaţie de îngrijorare crescândă faţă de creştinii persecutaţi. Situaţia de discriminare şi persecuţie este făcută şi mai odioasă de tăcerea Occidentului. Prea des sunt reduse la tăcere mijloacele de comunicare care denunţă aceste nedreptăţi, pentru că nu este la modă să se vorbească rău de cei care reprezintă majoritatea. Noi preferăm să amintim actele împotriva minorităţilor din ţara noastră.
Este adevărat că nici un act de islamofobie sau de iudeofobie nu este acceptabil, dar este inacceptabil să se discrimineze victimele. Nu pot să existe victime despre care să se vorbească şi victime care trebuie să tacă. Deci eu mă răzvrătesc împotriva oricărei acţiuni de discriminare şi îndeosebi împotriva actelor anticreştine. Tăcerea poate să fie vinovată aşa cum s-a observat alte dăţi în Europa, mai ales după conferinţa din Munchen din anul 1938.
