Episcopul Durcovici a ales să fie fidel până la moarte credinţei sale
14.12.2011, Roma (Catholica) - Situl Radio Vatican a publicat Mesajul introductiv al ambasadorului României pe lângă Sfântul Scaun, domnul Bogdan Tătaru-Cazaban, la Colocviul dedicat Episcopului-martir Anton Durcovici, luni, 12 decembrie 2011, în sala de conferinţe a Centrului Cultural „Accademia di Romania” din Roma. Pentru început, ambasadorul i-a mulţumit pentru această iniţiativă părintelui Isidor Iacovici, postulatorul cauzei de beatificare, şi şi-a exprimat în acelaşi timp bucuria pentru prezenţa Înalt Preasfinţitului Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit de Bucureşti, şi a Preasfinţitului Aurel Percă, Episcop auxiliar de Iaşi, reprezentând cele două Dieceze în care a lucrat de-a lungul anilor Episcopul Durcovici.
„Nu întâmplător îl evocăm astăzi la Roma, după 60 de ani de la moartea sa în temniţa comunistă de la Sighet… pentru că Roma a fost locul formării sale universitare (la Urbaniana, Gregoriana şi Angelicum), precum şi locul sfinţirii sale ca preot, al dăruirii totale lui Hristos… Întâlnirea mea personală cu viaţa şi opera Episcopului Anton Durcovici s-a petrecut în cadrul unei cercetări despre receptarea Sfântului Toma de Aquino în cultura română modernă. Astfel am aflat despre cursurile sale de tomism dedicate intelectualităţii bucureştene, cursuri prin care, graţie demersurilor de editor şi exeget ale pr. prof. Wilhelm Dancă, prezent aici în această seară, putem cunoaşte în parte contribuţia Mons. Durcovici la cultura filosofică şi teologică din România, el fiind unul dintre cei care au încercat să îl facă pe Sfântul Toma să vorbească şi în limba română”.
Ambasadorul a continuat amintind că „viaţa sa exemplară de slujitor al Bisericii şi de profesor a trebuit să înfrunte dezlănţuirea prigoanei comuniste care a lovit direct Biserica Catolică, culminând cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice şi închiderea Episcopilor catolici şi greco-catolici consideraţi opozanţi ai noului regim. Episcopul Durcovici şi-a apărat cu demnitate condiţia şi misiunea, alegând să fie fidel până la moarte credinţei şi convingerilor sale. Unui spirit atât de înalt, ancorat, cum spune Sfântul Pavel, ‘dincolo de catapeteasmă’, Dumnezeu i-a îngăduit să facă experienţa suferinţei: să vadă cum unii dintre semeni se lăsau înrobiţi de rău şi totodată să îi încurajeze, ca păstor întemniţat, pe cei care se aflau, ca şi el, în condiţia unei dureroase părăsiri. Trecând prin infernul închisorilor comuniste, al aparentei înfrângeri a credinţei în istorie, Episcopul Anton Durcovici a contribuit prin martiriul său, aşa cum contribuiseră martirii primelor secole, la întărirea speranţei că Dumnezeu ca Domn al istoriei va face ca binele să învingă”.
