Papa Francisc: A striga propria durere înaintea lui Dumnezeu este o rugăciune a inimii
05.06.2013A ne plânge de propriile suferinţe înaintea lui Dumnezeu nu este un păcat, ci o rugăciune a inimii care ajunge la Domnul, a afirmat Papa Francisc în dimineaţa zilei de miercuri, 5 iunie 2013, în cadrul Liturghiei celebrate în Casa Santa Marta. Au fost prezenţi unii membri ai Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor şi ai Bibliotecii Apostolice a Vaticanului. Au concelebrat, între alţii, Cardinalul Antonio Cañizares Llovera, Mons. Cesare Pasini şi Mons. Joseph Di Noia. Istoria lui Tobit şi Sara, din prima lectură a zilei, a fost în centrul predicii Papei: două persoane drepte care trăiesc situaţii dramatice. Primul devine orb în ciuda faptului că face fapte bune, riscându-şi de-a dreptul viaţa; a doua se căsătoreşte pe rând cu şapte bărbaţi, care mor toţi înainte de noaptea nunţii. Ambii, în imensa lor durere, îl roagă pe Dumnezeu să le ia viaţa.
„Sunt persoane în situaţii limite”, a observat Papa, „din care caută o ieşire. Se plâng” dar „nu blestemă”: „A ne plânge înaintea lui Dumnezeu nu este un păcat. Un preot pe care îl cunosc i-a spus odată unei femei care se plângea înaintea lui Dumnezeu de nenorocirile sale: ‘Doamnă, dar aceasta este o formă de rugăciune. Mergeţi înainte’. Domnul aude, ascultă plângerile noastre. Să ne gândim la cei mari, la Iov, care în capitolul trei spune: ‘Piară ziua în care m-am născut’. Şi la Ieremia, în capitolul douăzeci: ‘Blestemată fie ziua în care m-am născut’. Se plâng chiar cu un blestem, dar nu adresat Domnului, ci acelei situaţii, nu? Este uman acest lucru”.
Există atâtea persoane care trăiesc în situaţii limită, a subliniat Papa: copii subnutriţi, refugiaţi, bolnavi terminali. În Evanghelia de astăzi saducheii îi prezintă lui Isus cazul limită al unei femei, văduvă de şapte ori. Nu vorbesc despre această încercare din inimă: „Saducheii vorbeau despre această femeie ca şi când ar fi fost un laborator… Era un caz de morală. Noi, când ne gândim la aceşti oameni care suferă atât, ne gândim ca la un caz de morală, ca la idei pure… sau ne gândim cu inima?… Mie nu îmi place când se vorbeşte despre aceste situaţii în manieră academică, ne-umană, uneori cu statistici”. „În Biserică sunt multe persoane în această situaţie”. În aceste cazuri, trebuie să facem ceea ce spune Isus, să ne rugăm: „Să mă rog pentru ei. Ei trebuie să intre în inima mea, trebuie să constituie o nelinişte pentru mine: fratele meu suferă, sora mea suferă. Iată… misterul comuniunii sfinţilor. Să ne rugăm Domnului: ‘Doamne, priveşte-l pe acela: plânge, suferă’. Să ne rugăm, permiteţi-mi să spun aşa, cu trupul: trupul nostru să se roage. Nu cu ideile. Să ne rugăm cu inima”.
Rugăciunile lui Tobit şi Sara, care chiar dacă cer să moară se adresează Domnului, ne dau speranţă, a subliniat Papa, deoarece sunt în felul lor primite de Dumnezeu, care nu îi face să moară ci îl vindecă pe Tobit şi îi dă în cele din urmă un soţ Sarei: „Rugăciunea ajunge întotdeauna la slava lui Dumnezeu, întotdeauna, atunci când este rugăciune din inimă”. În schimb, „atunci când este un caz de morală, ca acela despre care vorbesc saducheii, nu ajunge niciodată, deoarece nu iese niciodată din noi înşine: nu ne interesează. Este un joc intelectual”. Papa Francisc a invitat, la final, la a ne ruga pentru cei care trăiesc în situaţii dramatice şi suferă atât de mult, şi ca Isus pe Cruce strigă: „Tată, Tată, de ce m-ai părăsit?” Să ne rugăm, a concluzionat Sfântul Părinte, „pentru ca rugăciunea noastră să ajungă şi să constituie puţină speranţă pentru noi toţi”.
