Papa Francisc: Teoria Big Bang nu contrazice intervenţia creatoare divină

28.10.2014, Vatican (Catholica) - Într-un discurs susţinut ieri în faţa Academiei Pontificale de Ştiinţe, Papa Francisc a atins teme precum originea universului şi originea vieţii, exprimând deschiderea Bisericii spre teoriile ştiinţifice. Subiectul a fost abordat de mai mulţi dintre Pontifii recenţi. În februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea explica la o audienţă generală că „Biblia nu vrea să fie un manual de ştiinţe naturale; vrea în schimb să ne facă să înţelegem adevărul autentic şi profund al lucrurilor. Adevărul fundamental pe care relatările din Geneză ni-l dezvăluie este că lumea nu este un ansamblu de forţe contrastante între ele, ci îşi are originea şi stabilitatea în Logos, în Raţiunea veşnică a lui Dumnezeu, care continuă să sprijine universul.”

Atât Papa Benedict cât şi Papa Ioan Paul al II-lea s-au întâlnit cu Stephen Hawking, unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni pe tema originii universului. Despre Pontiful de origine poloneză merită amintit că, tot într-un discurs către Academia Pontificală de Ştiinţe, a vorbit despre teoria evoluţiei ca fiind „mai mult decât o ipoteză”, constatând că este tot mai adoptată de oamenii de ştiinţă, dar subliniind şi că mai are goluri de umplut. Mergând mai în urmă, Papa Pius al XII-lea a fost cel care l-a susţinut pe pr. George Lemaître, părintele teoriei Big Bang, acelaşi Pontif fiind şi cel care în enciclica „Humani Generis”, din 1950, admitea că omul poate să fi apărut dintr-o „materie pre-existentă”, important fiind să se recunoască faptul că sufletul este creat direct de Dumnezeu.

Papa Francisc a avertizat ieri: „când citim în Geneză relatarea creaţiei riscăm să ne imaginăm că Dumnezeu a fost un vrăjitor, cu baghetă magică în măsură să facă toate lucrurile”. A explicat că nu este aşa: „El a creat fiinţele şi le-a lăsat să se dezvolte conform legilor interne pe care El le-a dat fiecăreia, pentru ca să se dezvolte, pentru ca să ajungă la propria plinătate. El a dat fiinţelor din univers autonomia, în acelaşi timp în care le-a asigurat prezenţa Sa continuă, dând fiinţă oricărei realităţi. Şi astfel creaţia a mers înainte secole şi secole, milenii şi milenii până când a devenit aceea pe care o cunoaştem astăzi, tocmai pentru că Dumnezeu nu este un demiurg sau un vrăjitor, ci Creatorul care dă fiinţă tuturor entităţilor.”

„Începutul lumii nu este operă a haosului care datorează altuia originea sa, ci derivă direct de la un Principiu suprem care creează din iubire. Big Bangul, care se pune astăzi la originea lumii, nu contrazice intervenţia creatoare divină ci o cere. Evoluţia în natură nu contrastează cu noţiunea de creaţie, pentru că evoluţia presupune crearea fiinţelor care evoluează. În schimb, cât priveşte omul, este o schimbare şi o noutate. Când, în ziua a şasea a relatării din Geneză, vine crearea omului, Dumnezeu dă fiinţei umane o altă autonomie, o autonomie diferită de cea a naturii, care este libertatea. Şi spune omului să dea nume tuturor lucrurilor şi să meargă înainte în cursul istoriei. Îl face responsabil al creaţiei, şi pentru ca să domine creaţia, pentru ca să o dezvolte şi astfel până la sfârşitul timpurilor.”

La final Pontiful a mai tras un semnal de alarmă: „este adevărat şi că acţiunea omului, atunci când libertatea sa devine autonomie – care nu este libertate, ci autonomie – distruge creaţia şi omul ia locul Creatorului. Şi acesta este păcatul grav împotriva lui Dumnezeu Creatorul.”