Papa emerit despre participarea sa ca asistent la Conciliul Vatican II

09.09.2016, Vatican (Catholica) - Pe 9 septembrie, la chioșcurile de ziare italiene cu ziarul „Corriere della Sera” și în librării cu Garzanti, iese un volum care adună interviuri luate Papei emerit Benedict al XVI-lea și din care cotidianul milanez a publicat anticipat câteva pasaje. Textul a fost îngrijit de Peter Seewald și tradus de Chicca Galli (Ultime conversazioni, 240 de pagini) și este a patra realizată de jurnalistul și scriitorul german după interviurile luate Cardinalului Joseph Ratzinger despre creștinism și Biserica catolică în secolul al XXI-lea (Sarea pământului, 1996), despre credință și viață astăzi (Dumnezeu și lumea, 2000) și Papei Benedict al XVI-lea despre pontificat, Biserică și semnele timpurilor (Lumina lumii, 2010). Pr. Mihai Pătrașcu a tradus pentru ITRC.ro fragmentele făcute publice.

– Vă amintiți de ziua plecării Dvs la Roma (pentru Conciliul Vatican II)?

– Mai întâi am mers să vizitez mormintele Episcopilor în domul din Köln, Cardinalul Frings, [secretarul Hubert] Luthe și eu. Cardinalul s-a oprit îndelung în fața locului în care avea să fie înmormântat. Apoi ne-am îndreptat spre aeroport.

– Erați cazați toți trei în istoricul colegiu germano-austriac pentru preoți, l’Anima?

– Cardinalul și Luthe erau cazați la l’Anima [la colegiul Santa Maria dell’Anima], precum și toți Episcopii austrieci. Pentru mine nu mai era loc, de aceea rectorul mi-a făcut rost de o cameră la Hotelul Zanardelli, care este chiar la colț. Dar de la micul dejun, începând de la Liturghia de dimineață, eram la l’Anima, în afară de ațipeală, care la Roma, am învățat atunci, era foarte importantă. Până în acel moment nu știam ce era ațipeala, dar apoi a devenit o obișnuință. În a doua perioadă conciliară locuiam în Palatul Pamphilj, care este adiacent cu „Sfânta Agneza” în Piața Navona. Numai în timpul celei de-a treia și a patra perioade am fost cazat la l’Anima.

– Vă plăcea viața romană? De exemplu Piața Navona?

– Pentru mine era totul nou. Dimineața devreme treceau copiii care mergeau la școală cu uniforma: nu aveau ghiozdane, ci purtau cărțile în mână legate cu un elastic. Consideram asta foarte distractiv. Totul în jur mișuna de viață, erau negustorii și sălile bărbierilor erau aglomerate de clienți cu fața acoperită de spumă: atunci încă se mai obișnuia să se meargă la bărbier. În fiecare zi făceam plimbarea mea, astfel am învățat să cunosc cartierul. Uneori venea și Cardinalul, era orb, trebuie să fie însoțit. Odată mi s-a întâmplat să pierd orientarea și să nu mai știu în ce parte să merg. A fost o situație stânjenitoare. „Descrieți-mi piața în care ne aflăm”, mi-a spus Frings. I-am descris atunci statuia care era în piață. Îl reprezenta pe un politician italian. „Ah, e Minghetti, deci trebuie să mergem pe aici și apoi pe acolo”, mi-a explicat el indicându-mi drumul. Consideram distractivă și interesantă viața romană: veselia, faptul că cea mai mare parte a zilei se desfășura pe stradă și tot zgomotul acela. La l’Anima era frumos să cunosc atâția oameni, pe Episcopii austrieci, pe tinerii capelani din colegiu. Cardinalul Frings îi aduna pe Cardinalii care proveneau din toate părțile. Episcopul Volk, un om cu înaltă rigoare intelectuală și deosebite capacități de organizare, convoca reuniuni de grupuri internaționale de episcopi în apartamentul său din Villa Mater Dei, la care participam mereu și eu. Acolo l-am cunoscut și pe de Lubac…

– Cum a fost prima dată? Erați entuziasmat, satisfăcut?

– Eram mai degrabă lânced. Desigur marile locuri ale creștinismului primar m-au entuziasmat, catacombele, Sfânta Priscilla, biserica „Sfântul Paul din interiorul zidurilor”, „Sfântul Clement”. Și, desigur, necropola de sub „Sfântul Petru”. Însă nu în sensul că mă simțeam suspendat pe nori, ci pentru că originea era acolo, se atingea cu mâna măreția continuității.

– Când v-ați aflat pentru prima dată în Piața San Pietro nu ați spus: „Iată-ne aici, dragă Georg, în patria noastră, în centrul creștinătății”?

– Noi, Ratzingerii, nu suntem așa de emotivi. Nu că nu ar fi impresionant, bineînțeles. Înainte de toate, întocmai, întâlnirea cu continuitatea începând de la origini, de la Petru și de la apostoli. De exemplu în închisoarea mamertină, unde se poate retrăi epoca primului creștinism. Totuși, această fascinație s-a exprimat mai mult la nivel intelectual, interior, fără a ne face, să spunem așa, să izbucnim în strigăte de jubilare.

– Călătoria constituia deja o pregătire pentru Conciliu?

– Și noi am fost contagiați de entuziasmul trezit de Papa Ioan al XXIII-lea. Modurile sale anticonvenționale m-au fascinat mereu. Îmi plăcea că era așa de direct, așa de simplu, așa de uman.

– Erați un susținător al Papei Ioan al XXIII-lea?

– Desigur că eram.

– Un fan autentic?

– Un fan autentic. Se poate spune așa.

– Vă amintiți cum și unde ați aflat despre anunțarea Conciliului?

– Nu cu exactitate. Poate că am auzit-o la radio. Apoi, desigur, am vorbit despre asta între noi profesorii. A fost un moment de mare emoție. Anunțarea Conciliului punea întrebări – cum se vor pune lucrurile, cum trebuie făcut pentru ca să meargă în direcția corectă? – dar trezea și mari speranțe.

– Ați fost mereu prezent de la prima până la ultima zi, în toate cele patru perioade conciliare?

– Da, mereu. În aceste cazuri un profesor obține plecare temporară de la ministerul educației.

– Cum vă înțelegeați? Dvs vorbeați italiană puțină.

– Puțină, da, dar într-un fel funcționa. Înainte de toate, cunoșteam destul de bine latina, chiar dacă nu am studiat niciodată teologie în latină, ca germanicii [studenții de limbă germană de la colegiul Germanicum]. Făceam totul în germană. Pentru aceasta și a vorbi latină pentru mine era o experiență complet nouă care limita posibilitățile mele de participare. Cunoșteam desigur și un pic de franceză.

– Nu v-ați acordat un curs de italiană?

– Nu [râde]. Nu era timp. Aveam așa de mult de făcut!

– Ați luat cu Dvs un dicționar?

– Da.

– Ce experiență vă amintiți cu mai mare plăcere?

– Pentru Toți Sfinții am mers la Capri cu Cardinalul. Mai înainte am vizitat Napoli, diferitele biserici și așa mai departe. În acele timpuri călătoria la Capri încă era o aventură, la bordul unei bărci care se clătina foarte mult. Au vomitat toți, și Cardinalul, în timp ce eu m-am reținut. Însă apoi la Capri a fost foarte frumos. A fost un adevărat moment de alinare.

– De care parte vă considerați, de partea progresistă?

– Aș spune că da. În acea epocă a fi progresiști încă nu însemna a termina cu credința, ci a învăța să o înțelegi mai bine și să o trăiește în mod mai corect, pornind de la origini. Atunci încă mai credeam că noi toți voiam asta. Și progresiști vestiți ca de Lubac, Daniélou și alții aveau o idee asemănătoare. Schimbarea de ton s-a perceput deja în al doilea an al Conciliului și apoi s-a schițat cu claritate în cursul anilor care au urmat.

– Cum vă vedeați pe Dvs înșivă?

– Eram progresiști. Voiam să reînnoim teologia și cu ea Biserica, făcând-o mai vie. Eram norocoși pentru că trăiam într-o epocă în care, prin stimulentul mișcării de tineret și al celei liturgice, se deschideau noi orizonturi, noi căi. Voiam ca Biserica să progreseze și eram convinși că în acest mod se va reîntineri. Noi toți nutream un anumit dispreț – atunci era o modă – față de secolul al XIX-lea, adică față de noul gotic și de toate acele imagini și statui de sfinți un pic kitsch; față de devoțiune și sentimentalismul excesiv un pic restrânse și ele un pic kitsch. Voiam să le depășim intrând într-o nouă fază a devoțiunii și reînnoirea a pornit tocmai de la liturgie, recuperându-i sobrietatea și măreția originară.

– Erați existențialist?

– Nu am citit mult din Heidegger, dar ceva am citit și l-am considerat interesant. Ne însușeam acea filozofie, acele concepte, cu o anumită excitare. Așa cum am spus deja, eu voiam să ies din tomismul clasic – și aici m-a ajutat Augustin, fiindu-mi călăuză – și nu puteam face abstracție de confruntarea și de dialogul cu noile filozofii. Dar desigur nu am fost niciodată existențialist.

– Se citește în memoriile Dvs: „dialogul cu Augustin”, pentru care acum vă simțeați acum suficient de pregătit, este un dialog „pe care în multe moduri în încercasem deja de mult timp”.

– [râde] Eh, când suntem tineri avem multă considerație față de noi înșine, credem că putem ajunge la ținte înalte. Nu eram impresionat de faptul că alții deja au scris despre această temă. Nu aveam acel complex, dimpotrivă, gândeam: noi suntem tineri, avem un nou punct de vedere. Și certitudinea de a putea construi o lume nouă făcea în așa fel încât să nu îmi fie frică să mă cimentez în mari activități. Este adevărat, la începutul anului 1946 îl descoperisem pe Augustin, citisem ceva și conflictul interior pe care el îl exprimă în operele sale mă atinsese mult. În fond Toma scrie texte scolastice, într-un anumit sens impersonale, deși și în spatele paginilor sale se ascunde o mare luptă; dar se descoperă aceasta numai într-un al doilea moment. În schimb Augustin luptă cu el însuși, chiar și după convertire, și asta e ceea ce face experiența sa atât de frumoasă și dramatică.