Papa Francisc: Milostivirea înseamnă împărtășire, compasiune și risc
05.06.2017, Vatican (Catholica) - Faptele de milostivire să nu fie o simplă pomană pentru a ne descărca conștiința, ci o participare la suferința celorlalți, chiar cu propriul risc și lăsându-ne deranjați, a spus Papa Francisc în predica la Sfânta Liturghie celebrată în dimineața zilei de luni, 5 iunie 2017, în capela reședinței sale din Casa Santa Marta. Comentând lecturile biblice ale Sfintei Liturghii din ritul roman sau latin (Tobia 1,3;2,1a-8; Marcu 12,1-12), Pontiful s-a referit mai întâi la un gest de caritate de care se vorbește în prima lectură. Episodul este situat într-un timp în care evreii erau deportați în Asiria, citim în materialul de pe situl Radio Vatican.
Un om drept, care se numea Tobit, îi ajuta pe conaționalii săi săraci, chiar cu riscul vieții, și într-o zi ajunge să înmormânteze pe ascuns un evreu care fusese ucis pe nedrept. Tobit își exprimă tristețea în fața suferinței celorlalți și de aceea, a explicat Papa la predică, a practica faptele de milostivire trupească și sufletească nu înseamnă doar a împărtăși bunurile proprii, ci și a da dovadă de compasiune: „Să suferi cu cel care suferă. O faptă de milostenie nu înseamnă a face ceva pentru a-și ușura conștiința: o faptă bună pentru că în acest fel sunt mai liniștit, mă eliberez de o apăsare. Nu. Înseamnă și a compătimi durerea celuilalt. Împărtășire și compasiune: acestea merg împreună.”
„Este milostiv cel care știe să împărtășească și să compătimească problemele celorlalte persoane. Aici se prezintă întrebarea: `Eu știu să împărtășesc? Sunt generos, generoasă? Și când văd că o persoană suferă, se află în dificultate, sufăr și eu? Știu să mă pun în pielea celuilalt, în situația de suferință?`” Evreii care fuseseră deportați în Asiria nu aveau voie să-i înmormânteze pe conaționalii lor: puteau fi la rândul lor uciși. De aceea, gestul lui Tobit a fost riscant. A practica faptele de milostenie înseamnă nu doar a împărtăși și a compătimi, dar și a risca.
„De multe se riscă. Să ne gândim aici, la Roma. În plin război, câți au riscat, începând cu Papa Pius al XII-lea, pentru a-i adăposti pe evrei, ca să nu fie uciși, ca să nu fie deportați! Își riscau viața! Dar era o faptă de milostenie salvarea vieții acelor persoane”. În continuarea predicii sale, Papa Francisc a subliniat alte două aspecte. Cel care săvârșește o faptă de milostenie poate fi luat în râs de ceilalți, cum i s-a întâmplat lui Tobit, pentru că este considerat o persoană care face lucruri neobișnuite în loc să-și vadă de treabă. Dar, în cele din urmă, el este unul care se lasă deranjat. „A practica faptele de milostenie deranjează”.
„Cineva poate să spună: `eu am un prieten, o prietenă care, fiind bolnav, bolnavă, aș vrea să-i fac o vizită, dar nu am chef, prefer să mă odihnesc sau să mă uit la televizor`. Vrea să rămână în liniște. A face faptele de milostenie înseamnă întotdeauna a suferi o incomoditate. Deranjează. Dar Domnul a îndurat incomoditatea pentru noi: a mers pe cruce. Ca să ne dea milostivirea Sa”. Cel care e capabil să facă fapte de milostenie o face pentru că „știe că el a primit mai întâi milostivire, pentru că Domnul a fost cel care i-a dat lui milostivirea Sa. Și dacă noi facem aceste lucruri, le facem pentru că Domnul a avut milă de noi. Să ne gândim la păcatele noastre, la greșelile noastre și la felul în care Domnul ne-a iertat: ne-a iertat totul, i-a fost milă de noi, iar noi `facem la fel cu frații noștri`”. „Faptele de milostenie sunt cele care ne scot din egoism și ne fac să-l imităm mai îndeaproape pe Isus”.
