Întâlnire cu pr. Benoni Ambăruș, directorul Caritas diecezan Roma
28.11.2019, Roma (Catholica) - Există fețele frumoase ale Bisericii și, printre acestea, există fețele frumoase ale carității. Sunt diferite. Nu sunt hieratice și nu sunt tămâiate, ci sunt pline de praf și sudoare. Este ca și cum unirea cu sărăcia îți marchează nu numai spiritul ci și trăsăturile. Este ceea ce gândesc atunci când îl întâlnesc pe don Ben. Mic, bondoc, cu două mâini musculoase, mută un mare teanc de scaune în marea sală de mese din Citadela Carității din Roma, pregătind-o pentru vizita pe care o va desfășura Papa Francisc vineri după-amiază. Îmi vine în întâmpinare cu un mare zâmbet și mă îmbrățișează puternic, musculos, neconvențional. „Nu vă imaginați cât sunt de emoționați oaspeții noștri din adăpostul Caritas la gândul că mâine Papa vine aici să îi viziteze”. Dar cu greu ascunde și emoția sa. „De altfel de când sunt aici este o înșiruire zilnică de emoții. Trăind cu săracii, fiecare zi are noutatea sa, frumoasă sau urâtă, dar mereu emoționantă.”
Părintele Benoni Ambăruș are 45 de ani și de un an și ceva este directorul Caritas din Roma, o organizație impozantă și complexă, care încearcă să aline durerile unei părți a orașului care suferă. O parte suferindă pe care mulți o ignoră dar care rănește adânc orașul. Don Ben – așa cum îl numesc toți – este român, dar de acum roman prin adopție. Vine din Bacău, în nord-estul României, nu departe de granița ucraineană, unde parte a populație este de origine maghiară îndepărtată. A venit la Roma în noiembrie 1996, „cu o valiză de carton, ca atâția compatrioți ai mei migranți din acei ani. Însă eu eram mai norocos decât ei: veneam la Roma pentru a studia teologia. În țara mea adesea preoții, atât latini cât și ortodocși, trăiesc condiții mai norocoase decât ceilalți cetățeni. Dar desigur nu pentru aceasta am devenit preot.” Și atunci, cum s-a întâmplat?
„Voiam aceasta încă de copil, eram ministrant. Aproape întotdeauna la originea unei vocații există emulația unei figuri model. Așa s-a întâmplat și pentru mine cu parohul meu. Făcusem o pungășie la școală, despre care își dăduse seama un milițian, care în loc să mă certe s-a gândit bine să o folosească drept șantaj: nu spun nimănui nimic dar tu, încă băiețaș, devii informatorul poliției secrete comuniste. Nu știu dacă mă apăsa mai mult rușinea pentru răul comis sau sufocarea șantajului. Până când am găsit curajul de a dezvălui secretul și a vorbi despre aceasta cu cineva. Am mers la parohul meu și m-am spovedit. El m-a liniștit: pungășia ta nu este chiar așa de gravă și milițianul nu îți poate face rău, ești încă un copilaș. Am simțit imediat o bucurie de nestăpânit pentru că am regăsit seninătatea și cred că atunci am hotărât: când voi fi mare și eu vreau să fiu unul care știe să primească și să ia poverile de la persoane.”
„De atunci s-a născut ceea ce după aceea este și astăzi obsesia mea: ascultarea, prima formă de caritate. Nu poți fi făcător de caritate dacă mai întâi nu știi să asculți. A asculta, fără a da lecții, fără a judeca persoana. O ascultare adevărată, sinceră, atentă, nedistrasă. Oamenii au nevoie tot mai mult să fie ascultați. Astăzi se ascultă tot mai puțin, pentru aceasta este în jur atâta singurătate. Preoția mea este mai ales o vocație la ascultare. Apoi când ascultarea este înțeleasă într-un cadru sacramental, și implică iertarea, cu adevărat este cea mai mare formă de caritate. Este o eliberare a persoanelor. Ba chiar, mă corectez, a ajuta persoanele înseamnă a mă elibera”.
Astfel la 15 ani, cu începerea liceului, Ben a intrat în seminarul mic. „Cu adevărat nu se numea seminar mic, regimul comunist nu permitea aceasta, și atunci se ocolea interdicția numindu-le «școli de cantori de biserică». Seminariile mari erau permise dar cu multe restricții. Diecezele, sub comunism, erau foarte sărace, Episcopii noștri cerșeau prin Europa pentru a ne întreține și viața era dură, dormeam în dormitoare cu 30-40 de paturi și doar patru toalete.” Apoi a trecut la seminarul mare și a studiat filozofia. La începutul cursurilor de teologie, Episcopul, recunoscându-i o anumită pricepere, decide să îl trimită la Roma cu o bursă de studiu. „Trebuie să admit că eram un seminarist un pic rebel, un mare pisălog. Nu evitam ocazia de a critica tot ceea ce mi se părea că nu mergea bine în Dieceza mea din România”. Pentru că, de fapt ce nu mergea bine?
„Nimic important. Vezi, realitatea eclezială de atunci din România era foarte formală. Știi, în țara mea există o anumită competiție între creștinii latini și orientali, iar Episcopii nu vor să le lase ortodocșilor laurii formelor bune, să spunem că la noi vântul Conciliului sufla mult mai ușor în acei ani. Și după aceea, ți-am spus, admit aceasta, eu am fost mereu un cap înfierbântat. Contestam, însă la sfârșit ascultam mereu. Când am venit să trăiesc la Roma ca seminarist mi-am ales imediat ca director spiritual o figură care a fost fundamentală în viața mea, don Angelo. Probabil pentru că l-am pierdut repede pe tatăl meu, dar don Angelo a fost pentru mine un adevărat părinte, nu numai spiritual. M-a ajutat mult să îmi cizelez colțurile un pic mai dure ale caracterului meu și eventual să știu să le folosesc în slujba Bisericii de exemplu în funcția pe care o desfășor acum.” Pentru că don Angelo despre care vorbește Ben este astăzi Cardinalul vicar al Diecezei de Roma, De Donatis.
În 2000, don Ben este hirotonit preot. „Îmi amintesc că don Angelo mi-a lăsat un bilețel care trebuia deschis după ceremonie, era scris numai «Umilință Umilință Umilință». Încă îl păstrez. Un avertisment care mi-a folosit mult.” După hirotonire, o scurtă paranteză în România și apoi din nou la Roma ca să studiez pentru doctorat și ca educator la Seminar pentru a deveni după aceea colaborator parohial într-o parohie din periferia Romei, „San Frumenzio”. „Era parohia care timp de mulți ani a fost condusă de un alt mare preot pe care îl port în inimă, don Enrico Feroci, pe care după aceea, dat fiind că drumurile se reîntâlnesc mereu, îl voi întâlni după mulți ani aici în Caritas ca predecesor al meu. Don Enrico a fost un model, figura sa a influențat în termeni de identitate prezbiterală autentică asupra atâtor preoți tineri. Aici am decis, cu un travaliu greu, să mă stabilesc definitiv în Italia și să mă încardinez în Dieceza de Roma. Și după el, un alt paroh, o altă figură importantă pentru mine, don Gianpiero Palmieri, astăzi Episcop auxiliar de Roma. Experiența de la «San Frumenzio» a fost probabil cea mai formativă. Noi ne gândim mereu la păstorul care conduce oile, dar știi, se poate întâmpla ca și oile să ajute la formarea păstorului, uneori poporul lui Dumnezeu îl formează pe preot.”
„În parohia aceea era o componentă laică foarte matură și foarte unită, care mă constrângea să mă confrunt cu viața reală. Realitatea poporului lui Dumnezeu te constrânge să treci ca preot prin furcile caudine ale vieții; ori te scufunzi în real ori riști să te refugiezi în autoreferențialitate și în identitarism. Papa Francisc spune aceasta adesea și este muzică pentru urechile mele. Da, este importantă privirea spre transcendent, liturgie, rugăciune, dar ceea ce dă substanță carismei tale este convingerea că poți schimba lumea. Dacă există un lucru cu privire la care mă simt uneori insuficient este capacitatea de convingere, inducerea speranței, că lumea se poate schimba: se poate schimba în lumina Evangheliei. Pot face mai mult, toți putem face mai mult. Și dacă uneori acțiunea noastră ni se pare o picătură în ocean sunt valabile cuvintele lui don Luigi Di Liegro: «Un oraș în care un singur om suferă mai puțin este un oraș mai bun».”
După „școala” de la „San Frumenzio”, don Ben se cimentează în alte două experiențe dificile și trăiește în două parohii, în cartierul Breda din Casilina și apoi în periferia extremă dincolo de Prima Poartă. „Când devii paroh se schimbă mult experiența ta sacerdotală, în sensul că a trăi «paternitatea» ca preot se experimentează mai ales ca paroh. Când mă uit în urmă la acești douăzeci de ani ca preot îmi dau seama ce înseamnă «împlinire», în sensul că numai a posteriori îți dai seama despre consecvențialitatea și coerența experiențelor – frumoase sau urâte – pe care Domnul te face să le trăiești modelându-te zi de zi, dar îți dai seama despre aceasta după aceea. De exemplu, numai acum înțeleg ce onoare îmi rezervă în oportunitatea de a atinge rănile săracilor. Domnul îți coase o haină. Mai ales te forjează prin practica ascultării. Și aici în Caritas. Vezi, am învățat că sărăcia este mereu colegă a singurătății. Dacă ai pe cineva aproape, o rudă sau un prieten care te ascultă, cu greu te regăsește pe marginea prăpastiei. Persoanele pe care le vezi aici în jur, înainte de un pat sau o farfurie de spaghete, caută pe cineva care să le asculte. Cine trăiește pe stradă petrece zile întregi, săptămâni, fără a vorbi cu nimeni”.
Ce înseamnă a fi român pentru această slujire? „Înseamnă a împărtăși nu numai dificultatea materială a migrantului, ci și aceea psihologică legată de identitate. Există un moment în care nu te mai simți român, dar nu ești niciodată un italian. Și există mereu un netot gata să-ți amintească aceasta. Crede-mă că nu este o suferință mai mică decât cele materiale. Experiența pe care o trăiesc ca director al Caritas mă deschide la o lume, în afară de migranți, pe care deși am fost mereu activ în domeniul carității, n-o cunoșteam în tot dramatismul său. De exemplu, numărul crescând de familii italiene care după 2008 au trecut de la o situație de echilibru la o greutate economică imprevizibilă. Sau și la ceea ce mi se pare astăzi cea mai mare urgență, aceea a singurătății urbane, care îi privește pe bătrâni, familiile monoparentale, cazurile frecvente de «vagabondaj familial».”
„Și apoi tragedia locuinței: în fiecare noapte la Roma dorm pe stradă 8.000 de persoane, 14.000 de persoane ocupă abuziv o locuință, numai anul trecut au fost făcute 2.000 de evacuări forțate. Dacă pui împreună toate aceste numere rezultă că la Roma persoanele care nu au o casă, sau o casă stabilă, sunt atâția câți sunt într-un oraș de mici dimensiuni. Înțelegi ce înseamnă pentru un copil să trăiască într-o precaritate de locuință? În afară de aceasta te înșală sistematic pentru a ascunde sărăcia care apare. Apoi există o realitate care mă indignează în profunzime: Roma, în pofida sărăciilor sale, este capitala jocurilor de noroc, patologia jocurilor se răspândește și generează sărăcie nouă. Volumul în ansamblu al jocurilor de noroc în capitală în orice formă a sa este egal cu o medie de 1890 de euro pe an per cetățean. Este ceva nebunesc. Dar aproape numai noi ne indignăm pentru aceasta.”
Și indignarea lui don Ben nu este numai în cuvinte, ci în trăsăturile feței care devin dure, neliniștite. „Am prezentat chiar în aceste zile o fotografie a sărăciei la Roma. Este cadoul pe care îl vom oferi Papei Francisc. Această vizită este importantă pentru noi. Este inutil să îți spun că uneori oboseala și neliniștea le simțim. Dar a ști că Papa este cu noi, că Papa pornește din nou de la cei din urmă, de la cei rebutați, primii destinatari ai Evangheliei, ne permite și nouă să pornim din nou în fiecare zi cu energie nouă”. Energie care, dacă este măsurată cu îmbrățișarea tare cu care ne salută din nou, oricum trebuie să fie mare. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
