Patriarhul Bartolomeu: Să abandonăm indiferența și cinismul
20.10.2020, Vatican (Catholica) - „Suntem complet de acord cu invitația-provocare” a Papei Francisc „să abandonăm indiferența și cinismul care guvernează viața noastră ecologică, politică, economică și socială în general, ca unități centrate pe ele însele sau dezinteresate, și să visăm lumea noastră ca o familie umană unită”. Cu aceste cuvinte Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu, în vizită la Roma, comentează Enciclica „Fratelli tutti” a Papei Francisc într-un colocviu cu mass-media vaticane.
– Sanctitate, care a fost reacția dumneavoastră la citirea Enciclicei „Fratelli tutti” a Papei Francisc?
– Încă înainte de a cunoaște Enciclica „Fratelli tutti” a fratelui nostru Papa Francisc, am avut certitudinea că va fi vorba de un alt exemplu al interesului său de neclintit față de om, „iubitul lui Dumnezeu”, prin manifestarea solidarității față de toți „cei osteniți și împovărați” și nevoiași și că va conține propuneri concrete pentru a înfrunta marile provocări ale momentului, inspirate din izvorul inepuizabil al tradiției creștine, și care reies din inima sa plină de iubire. Așteptările noastre au fost satisfăcute pe deplin după ce am terminat analizarea acestei enciclice foarte interesante, care nu constituie pur și simplu un compendiu sau un sumar al enciclicelor precedente sau al altor texte ale Papei Francisc, ci încoronarea și concluzia fericită a întregii doctrine sociale.
Suntem complet de acord cu invitația-provocarea Sanctității Sale să abandonăm indiferența și cinismul care guvernează viața noastră ecologică, politică, economică și socială în general, ca unități centrate pe ele însele sau dezinteresate, și să visăm lumea noastră ca o familie umană unită, în care suntem frați cu toții fără excepții. Cu acest spirit exprimăm dorința și speranța ca Enciclica „Fratelli tutti” să se reveleze izvor de inspirație și de dialog rodnic prin asumarea de inițiative determinante și acțiuni transversale pe un plan inter-creștin, interreligios și pan-uman.
– În primul capitol al enciclicei se vorbește despre „umbre” care persistă în lume. Care sunt umbrele care vă preocupă mai mult? Și ce speranță scoatem din privirea asupra lumii care ne rezultă din Evanghelie?
– Cu simțul său umanist, social și spiritual ascuțit, Papa Francisc găsește și numește „umbrele” în lumea modernă. Vorbim despre „păcate moderne”, chiar dacă ne place să subliniem că păcatul strămoșesc nu a avut loc în timpurile noastre și în epoca noastră. Nu idealizăm deloc trecutul. Totuși, pe bună dreptate, suntem tulburați de faptul că dezvoltările tehnice și științifice moderne au întărit „hybris”-ul omului. Cuceririle științei nu răspund la căutările noastre existențiale fundamentale, nici nu le-au eliminat. Constatăm și că cunoașterea științifică nu pătrunde în profunzimile sufletului uman. Omul știe aceasta, însă se comportă ca și cum nu ar ști.
– Papa vorbește și despre prăpastia persistentă între câțiva puțini care posedă mult și atâția care posedă puțin sau nimic…
– Dezvoltarea economică nu a redus prăpastia între bogați și săraci. Mai degrabă, a stabilit prioritatea profitului, în dauna protejării celor slabi, și contribuie la exacerbarea problemelor ambientale. Și politica a devenit slujitoare a economiei. Sunt elaborate drepturile umane și dreptul internațional și ele slujesc unor scopuri străine de dreptate, de libertate și de pace. Problema refugiaților, terorismul, violența de stat, umilirea demnității umane, formele moderne de sclavie și epidemia de Covid-19 pun acum politica în fața unor noi responsabilități și șterg logica sa pragmatistă.
– În fața acestei situații, care este propunerea creștinismului?
– Propunerea de viață a Bisericii este cotitura spre acel „un singur lucru este necesar”, și acesta este iubirea, deschiderea spre celălalt și cultura solidarității persoanelor. În fața acelui arogant modern „om-dumnezeu” îl predicăm pe „Dumnezeu-Om”. În fața economismului, dăm loc economiei ecologice și activității economice care se bazează pe dreptatea socială. Politicii „dreptului celui mai puternic” opunem principiul respectării drepturilor inalienabile ale cetățenilor și a dreptului internațional. În fața crizei ecologice, suntem chemați la respectarea creației, la simplitate și la conștiința responsabilității noastre de a încredința generației următoare un ambient natural integru. Efortul nostru pentru a înfrunta aceste probleme este indispensabil, însă știm că acela care acționează prin intermediul nostru este Dumnezeul prieten al oamenilor.
– De ce este actuală astăzi icoana bunului samaritean?
– Cristos leagă îndeosebi „prima și marea poruncă” a iubirii față de Dumnezeu cu „a doua asemenea primei” porunci a iubirii față de aproapele (Mt 22,36-40). Și adaugă: „În aceste două porunci este cuprinsă Legea și Profeții”. Și Ioan teologul este foarte clar: „Cine nu iubește, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (In 4,8). Parabola bunului samaritean (Lc 10,25-37) este aproape de parabola judecății (Mt 25,31-46), este textul biblic care ne revelează tot adevărul poruncii iubirii. În această parabolă, preotul și levitul reprezintă religia, care este închisă în ea însăși, se interesează numai să mențină „legea” nealterată, ignorând și neglijând în mod fariseic „ceea ce este mai greu din Lege” (Mt 23,23), iubirea și sprijinirea aproapelui. Bunul samaritean se revelează că este străinul filantropic apropiat de cel care a fost bătut de bandiți și rănit.
La întrebarea inițială a învățătorului Legii: „Cine este aproapele meu?” (Lc 10,29), Cristos răspunde cu întrebarea: „Care dintre aceștia crezi că a fost aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” (Lc 10,36). Aici omului nu-i este permis să pună întrebări, ci este întrebat și este chemat să acționeze. Întotdeauna este necesar să fie evidențiat aproapele, fratele, în fața și cu privirea la cel care este departe, străin și dușman. Trebuie notat că în parabola bunului samaritean, în acord cu întrebarea învățătorului Legii care îl pune la încercare pe Cristos „Ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Luca 10,25), ca răspuns la ea, iubirea reală față de aproapele are o referință soteriologică evidentă. Acesta este și mesajul pericopei despre judecată.
– Pe ce baze putem să ne considerăm cu toții frați și pentru ce este important să ne descoperim astfel pentru binele omenirii?
– Creștinii din Biserica de la început se numeau între ei „frați”. Această fraternitate spirituală și cristocentrică este mai profundă decât rudenia naturală. Totuși, pentru creștini frați nu sunt numai membrii Bisericii, ci toate popoarele. Cuvântul lui Dumnezeu a asumat natura umană și a unit totul în El. Așa cum toate ființele umane sunt creație a lui Dumnezeu, tot așa toți au fost inserați în planul mântuirii. Iubirea credinciosului nu are granițe și limite. De fapt, cuprinde întreaga creație, este „ardoarea inimii față de toată creația” (Isaac Sirul). Iubirea față de frați este întotdeauna incomparabilă. Nu este vorba de un sentiment abstract de simpatie față de omenire, care de obicei îl ignoră pe aproapele. Dimensiunea comuniunii personale și a fraternității distinge iubirea și fraternitatea creștină de umanismul abstract.
– În enciclică, Papa pronunță o condamnare foarte puternică a războiului și a pedepsei cu moartea. Cum comentați acel capitol din „Fratelli tutti”?
– La această temă s-a referit Sfântul și Marele Conciliu al Bisericii Ortodoxe (Creta, iunie 2016), între altele, în acest mod: „Biserica lui Cristos în general condamnă războiul, pe care îl consideră rezultatul răului și al păcatului” (Misiunea Bisericii ortodoxe în lumea modernă, D, 1). Pe buzele fiecărui creștin trebuie să fie sloganul: „Niciodată să nu mai fie război!” Și atitudinea unei societăți față de pedeapsa cu moartea este un indicator al orientării sale culturale și al considerației demnității omului. Sistemul demn al culturii constituționale europene, având ca unul dintre pilaștrii fundamentali ideea iubirii, ca exprimare a credințelor sale creștine, impune să se considere că trebuie să fie dată fiecărui om posibilitatea de căință și de îmbunătățire, chiar dacă a fost condamnat pentru cea mai rea crimă. De aceea este consecință logică și morală ca și cel care condamnă războiul să refuze pedeapsa cu moartea. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
