Cardinalul Schönborn: Sinodalitatea este modul de a trăi comuniunea în Biserică
21.09.2023, Vatican (Catholica) - „Sinodalitatea este modus operandi al comuniunii ecleziale, participarea și cu privire la probleme și decizii de conducere, cu privire la aspecte ale vieții Bisericii. Sinodul despre sinodalitate este un Sinod despre modul în care se trăiește în mod evanghelic comuniunea eclezială, mersul împreună al tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu”. Cu aceste cuvinte, într-un interviu cu mass-media vaticane, Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena, sintetizează punctul focal al apropiatei adunări sinodale, accentuând legătura dintre Sinodul pe care Biserica îl trăiește și cel din 1985 dedicat comuniunii ecleziale. O subliniere care ne face să înțelegem cum comuniunea și tinderea spre unitate – ut unum sint – vin înaintea diferitelor poziții, cu urarea să determine și modul de a le prezenta și a le discuta.
– Eminență, urmează să înceapă primul dintre cele două Sinoade despre sinodalitate: ce vă așteptați să rezulte din această lucrare comună?
– Atâtea lucruri se pot întâmpla în acest Sinod, nu știm aceasta. Papa Francisc ne-a pus pe un drum destul de unic, cel al ascultării și al discernământului. Sunt lucruri mereu de făcut, sunt lucruri elementare pentru viața Bisericii, dar Papa a pus un accent mult mai explicit pe problema discernământului: ce anume ne arată Domnul? Ce anume vrea pentru noi astăzi, pentru Biserică? Așadar, Sinodul este o încercare de a aprofunda, de a învăța, de a experimenta acest drum al discernământului.
– În Biserica din Viena, în urmă cu câțiva ani, ați celebrat un Sinod diecezan. Ce anume s-a întâmplat?
– Trebuie să vă corectez puțin, pentru că nu a fost un Sinod diecezan. Sinodul diecezan are reguli foarte precise stabilite în dreptul canonic. Eu aveam ideea, și am împărtășit-o cu mulți, de a lua un alt drum, cel al adunărilor diecezane. Am făcut cinci adunări, fiecare cu 1.400, 1.500 de delegați provenind din parohii, din instituții, din ordine, din toate realitățile diecezei. Ideea directoare a fost aceea pe care Papa Francisc a accentuat-o de mai mult ori, aceea a Conciliului apostolilor, pe care o citim în Fapte. Am propus Diecezei: să vorbim între noi într-un mod ordonat despre ceea ce am experimentat din drumul cu Domnul, ce anume ne-a făcut Dumnezeu să percepem în viața noastră, în parohiile noastre.
– Ce anume v-a impresionat mai mult din desfășurarea procesului?
– Metodologia a fost aceea din Faptele Apostolilor. În acel timp, exista o problemă, aceea a păgânilor deveniți creștini: trebuiau botezați sau nu? Și dacă se botezau, trebuiau să își asume și legea ebraică sau era suficientă credința în Cristos? Pentru a rezolva această problemă dramatică, au ascultat experiențele și au făcut discernământul. Petru a vorbit, după aceea Paul și Barnaba au vorbit și în sfârșit toată adunarea a ascultat și s-a rugat. La sfârșit, au ajuns la această concluzie: „Duhul Sfânt și noi am hotărât…” Când Papa Francisc mi-a cerut să fac introducerea pentru a 50-a aniversare a instituirii Sinodului în 2015, în Aula Paul al VI-lea, înainte de vestitul său discurs despre sinodalitate, eu a trebuit să fac o sinteză a ceea ce este Sinodul și am vorbit înainte de toate despre experiența Bisericii primare. Și cred că acest drum – Papa Francisc a repetat adesea -, drumul relatării, al ascultării, al discernământului este bun pentru drumul Sinodului pe care îl trăim acum.
– Care este bilanțul adunărilor diecezane?
– Ceea ce am încercat să facem în Dieceză a aprofundat desigur comuniunea între noi, a încurajat inițiativele pastorale. Nu am votat, nu am făcut rezoluții și nici nu am publicat texte: am împărtășit numai viața Bisericii în lumina experiențelor noastre. Aceasta a fost metoda acestor cinci adunări diecezane. A fost o experiență foarte pozitivă, într-un timp dificil, pentru că a avut loc toată drama abuzurilor și criza credibilității Bisericii. Dar am trăit cu adevărat o puternică experiență de credință și de comuniune și acest lucru a ajutat desigur să mergem înainte fără a ne descuraja.
– „Sinod despre sinodalitate”: poate părea un titlu departe de sensibilitatea oamenilor, un titlu puțin tehnic. Ce credeți despre aceasta?
– Am participat la Sinodul din 1985 nu ca Episcop, ci ca teolog, eram unul dintre teologii care au colaborat la acel Sinod care se ținea la douăzeci de ani după încheierea Conciliului și tema era comuniunea, communio, cuvânt esențial al Conciliului Vatican II. Și acel Sinod nu avea o temă specifică, dar era aproape un Sinod despre comuniune: communio, ca notă esențială a Bisericii, caracteristică a vieții ecleziale. Și cred că Sinodul despre sinodalitate este ceva asemănător. Sinodalitatea este foarte simplă: este modus operandi al comuniunii ecleziale, participarea și cu privirea la probleme și decizii de conducere, cu privire la aspecte ale vieții Bisericii.
Cel despre sinodalitate este un Sinod despre modul de a trăi în mod evanghelic, în mod corespunzător cu viața Evangheliei, comuniunea eclezială, mersul împreună al poporului lui Dumnezeu, al tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Desigur, se poate spune că cea mai mare parte a Sinoadelor de după 1965 au avut o temă mai specifică: de exemplu, pocăința sau familia, cum am avut în 2014-2015. Dar cred că această temă a sinodalității este un pas ulterior în receptarea Conciliului Vatican II, communio și modus operandi, sinodalitatea. Apoi nu trebuie uitat că mersul împreună al sinodalității nu are loc numai în contemporaneitate, ci și în istorie. Așadar, sinodalitate înseamnă a comemora și drumul celor care ne-au precedat în credință.
– Papa Francisc insistă în a sublinia că Sinodul este făcut din rugăciune, ascultare a glasului Duhului Sfânt, ascultare reciprocă și discernământ. Și este diferit de lucrările unui parlament – la fel de pozitive – care sunt supuse logicilor de majoritate și minoritate.
– Dumneavoastră ați spus că lucrările unui parlament sunt un lucru pozitiv. Suntem recunoscători pentru toate țările care au un parlament, un adevărat parlament, o democrație parlamentară. Aș vrea să adaug o mică notă. Desigur, parlamentul nu îl invocă explicit pe Duhul Sfânt: în unele parlamente există tradiția rugăciunii, sunt rare, dar există. Dar eu mă gândesc la acel discurs minunat al Papei Benedict la Parlamentul din Londra, unde a arătat că și în democrația parlamentară există ceva din discernământ… A vorbit despre conștiința lui Thomas Morus, care a trebuit să asume o atitudine contrară regelui, dar înainte de toate a vorbit despre o decizie a Parlamentului din Londra, cea a abolirii sclaviei, arătând cum a avut loc în discuțiile parlamentare un progres de conștientizare că sclavia este contrară demnității umane. Pentru aceasta aș vrea să adaug un cuvânt pozitiv cu privire la lucrarea parlamentului. Chiar dacă Sinodul nu este desigur un parlament, aceasta nu înseamnă că lucrarea parlamentului nu este un lucru bun.
– Puteți explica această diferență între Sinod și parlament?
– Diferența este aceea că sinodalitatea, în viața Bisericii, este mereu o căutare a unanimității nu în sens parlamentar că toți trebuie să voteze în același mod – așa cum se întâmplă în dictaturi sau în comunism -, ci ca tindere spre unitate. Este ascultare a glasului Duhului Sfânt care merge înainte în căutarea adevărului, în căutarea binelui până se ajunge la o cvasi-unanimitate. Este ceea ce au făcut Conciliile, precum și Sinoadele pe care le-am cunoscut: regula Sinodului este să existe votări, dar acestea trebuie să obțină două treimi din voturi. În afară de aceasta, să nu uităm că Sinodul este consultativ, nu este un organ de legislație. Este de folos pentru ascultare, ascultarea comună a glasului Duhului Sfânt. Pentru acest motiv, Papa a voit atât pentru Sinodul despre familie, cât și pentru acesta despre sinodalitate, două etape sau mai multe etape, cele locale, continentale etc. Și la sfârșit două reuniuni ale adunării sinodale, pentru că este un drum spre o unanimitate care trebuie să fie ut sint cor unum et anima una, cum se spune despre Biserica primară: erau o singură inimă și un singur suflet. Această înțelegere este semnul Duhului Sfânt.
– Ce înseamnă, concret, „a asculta glasul Duhului”?
– Papa ne-a învățat – și o practicăm deja cu rod bun – metoda conversației spirituale. În ce constă? Înseamnă a ne asculta unii pe alții cu respect, cu primire, pentru a ajunge la un discernământ, pentru a înțelege care este voința lui Dumnezeu. Și pentru mine a fost impresionant că în documentul Querida Amazonia, Papa Francisc a propus un ecou al său la Sinodul despre Amazonia, la care am putut participa. El, în anumite puncte, a spus: aici mi se pare că a lipsit discernământul, este nevoie de mai mult discernământ. Cum știm că am făcut discernământul necesar pentru a ajunge la o decizie? Aceasta este desigur arta de a conduce a Papei, dar și a concordiei Sinodului, a membrilor sinodali. Așadar, cred că vom trăi o puternică experiență de eclezialitate în această ascultare. Desigur, despre multe întrebări și multe tematici lista problemelor este lungă și va fi mult timp de dedicat discuției și schimbului despre o problemă sau alta, dar întotdeauna în perspectiva ascultării Duhului.
– O caracteristică desigur nouă a acestui Sinod a fost tentativa de a implica și a asculta în mod amplu Bisericile locale, făcând să participe la lucrări comunitățile și chiar cei care s-au îndepărtat de Biserică. Este importantă această metodă și, dacă da, pentru ce?
– Da, este important a asculta și glasul celor care nu sunt „înăuntru”, care s-au îndepărtat, pentru că acest ecou ne permite un discernământ mai bun. Și apoi a asculta glasul credincioșilor. Este suficient a citi vestita carte mică a Sfântului John Henry Newman despre ascultarea credincioșilor în materie de credință. Această carte mică scrisă în jurul Conciliului Vatican I este foarte importantă pentru situația noastră de căutare a sinodalității.
– Ce înseamnă a asculta credința poporului lui Dumnezeu?
– Este sensus fidei. Desigur, acesta nu se descoperă în statistici. Dacă nu facem această lucrare de a asculta sensus fidei, nu suntem în ascultarea Duhului Sfânt, pentru că ceea ce se trăiește, se percepe în sensus fidei al poporului lui Dumnezeu, acesta este nodul, inima credinței Bisericii. Mă gândesc la o experiență personală, când eram tânăr student de teologie și ne învățau toate ideile lui Bultmann și ale Entmythologisierung (demitizare, n.r.). O radicală punere în discuție a credinței creștine. Eu, venind acasă, am vorbit despre aceasta mamei mele care m-a ascultat și după un anumit timp m-a privit într-un mod puțin uimit și mi-a spus pur și simplu aceasta: „Dar dacă Isus nu este Fiului Dumnezeului celui viu, credința noastră este goală”. Am spus mereu că această lecție a mamei mele a fost pentru mine acea ascultare a poporului lui Dumnezeu, a credinței celor simpli, credința poporului lui Dumnezeu.
Pentru aceasta insistența Papei Francisc asupra religiozității populare, asupra credinței oamenilor – o insistență pe care o găsim deja în documentul de la Aparecida – este cu adevărat importantă. Îmi amintesc de acea vestită predică a fostului Cardinal Ratzinger în perioada crizei cu Hans Küng, când a spus: teologia care nu se pune cu umilință în slujba, în ascultarea credinței poporului lui Dumnezeu, nu folosește, este gnoza, dar nu este slujirea credinței. De aceea cred că metoda de a implica un mare număr de credincioși, precum și persoanele care s-au îndepărtat de Biserică, este importantă pentru discernământ.
– O altă caracteristică este participarea membrilor care nu sunt Episcopi, cu inserarea unui număr semnificativ de credincioși laici și îndeosebi de femei. Cum se schimbă fizionomia Sinodului și care sunt, după părerea dumneavoastră, consecințele?
– În Sinoade deja de 50 de ani au fost mereu laici, bărbați și femei, care participau ca experți, ca auditori și auditoare. Acum pentru prima dată un mare număr de laici, bărbați și femei, sunt membri ai Sinodului cu titlul deplin. Cred că substanțial nu se schimbă fizionomia Sinodului, pentru că desigur este un Sinod de Episcopi, majoritatea rămân Episcopii, pentru că tradiția sinodală este înainte de toate aceea a întâlnirii Episcopilor din regiune, din națiune etc. Dar această participare a credincioșilor laici este desigur importantă pentru a îmbunătăți ascultarea. Am participant la un mare număr de Sinoade și îmi amintesc de intervenții ale bărbaților și femeilor, laici, dintre experți, dintre auditori, care au avut un impact profund asupra lucrărilor. De această dată se face un pas în plus pentru implicarea acestor glasuri. Vor mai fi în acest Sinod, vor mai fi prezenți experții, precum și delegații din celelalte Biserici fraterne. Cred că este pur și simplu o îmbogățire. Apoi trebui să amintim încă o dată Sinodul creat de Papa Paul al VI-lea în urmă cu peste 55 de ani. Acest Sinod este conceput ca glasul episcopatului din Biserica universală la Succesorul lui Petru. O știm bine, există votări și votări foarte semnificative, dar aceste votări sunt exprimare a sensus fidelium, precum și a așteptărilor poporului lui Dumnezeu care la sfârșit sunt transmise Papei pentru discernământul său ulterior. Această nouă participare nu schimbă în substanță sensul unui Sinod post-conciliar.
– O consecință a acestei participări ample a fost inserarea, în Instrumentum laboris sinodal, a multor teme despre care se discută de multe decenii. De exemplu, cererea de reforme specifice pentru o participare mai mare a laicilor și a femeilor la viața Bisericii sau o regândire despre unele teme legate de teologia morală. Cât de mult sunt destinate să apese în Sinod?
– Nu aș ști să răspund, vom vedea. Ceea ce am perceput este că Sinoadele continentale, precum și ecoul numeroaselor Conferințe Episcopale din lume, insistă desigur asupra problemei participării laicilor la viața Bisericii. Este vorba de o temă deja centrală în Conciliul Vatican II. Participarea laicilor este în inima intențiilor Conciliului și mai este mult de învățat și de făcut. Deja Sfântul Ioan al XXIII-lea spusese că tema femeii în viața Bisericii este unul dintre semnele timpurilor, este una dintre marile întrebări care apar în toată lumea și această temă va fi desigur prezentă. Însă eu sunt puțin sceptic cu privire la faptul că lista temelor foarte dezbătute mai ales în lumea occidentală secularizată sunt așa de centrale pentru toată Biserica.
Dau un exemplu. La sinodul despre Amazonia a existat de la anumite grupuri o presiune puternică pentru a ajunge la o decizie despre viri probati, hirotonirea sacerdotală a bărbaților căsătoriți. Poate că voi fi criticat pentru că amintesc aceasta, dar a fost spus la Sinod. Unii s-au întrebat: cum este posibil să fie 1.200 de preoți din Columbia, țară care are multe vocații sacerdotale, care trăiesc în Statele Unite și în Canada? Pentru ce o sută sau două sute dintre ei nu merg în Amazonia? Problema lipsei de preoți ar fi rezolvată. Așadar, cred că uneori este nevoie de puțin mai mult de discernământ, precum și de onestitate în a vedea complexitatea tematicilor. În acest sens, sunt încrezător că Sinodul va fi o ocazie frumoasă și puternică, o oportunitate pentru a discerne împreună asupra acestor tematici.
– Secularizarea înaintează în societățile occidentale, transmiterea credinței care înainte avea loc în familie pare că s-a întrerupt. Cum se poate vesti din nou Evanghelia în aceste contexte? Cum va putea ajuta în aceasta următorul Sinod?
– Dumneavoastră ați spus-o, transmiterea credinței avea loc în familie. Este adevărat că dacă nu are loc această transmitere în familie, transmiterea credinței nu este imposibilă, dar este mult mai dificilă. Pentru aceasta Sinodul dublu din 2014-2015 despre familie este foarte important pentru transmiterea credinței. Am încredere ca transmiterea credinței să aibă loc și are loc pentru că este lucrare a Domnului. Domnul este cel care cheamă, care invită, Domnul este cel care acționează în inima persoanelor, care atrage așa cum a spus Isus: „Eu, când voi fi înălțat de la pământ, îi voi atrage pe toți la Mine”. Această atracție a lui Isus este activă în toată lumea, dar este nevoie și de cei care ajută la perceperea acestei chemări, a acestei lucrări a Domnului.
Desigur, secularizarea este o mare provocare. Dar încă o dată eu îl amintesc pe Papa Benedict al XVI-lea care a spus lucruri surprinzătoare despre societatea secularizată. Îmi amintesc că atunci când a mers în Republica Cehă, o țară foarte, foarte secularizată, a spus: aici există și oportunități pentru Duhul Sfânt ca să acționeze, ca să fie operativ. Și acest lucru este adevărat. Așadar, secularizarea nu este numai un dezavantaj, are și o parte pozitivă, în sensul că problemele existențiale personale se pun în mod probabil mai direct. Așadar, Domnul este activ. Aceasta este Evanghelia: este forță de viață, trezește viața și în acest sens sunt încrezător că acest Sinod, în pofida criticilor care se fac deja, va fi un pas pentru a duce înainte comuniunea Bisericii. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
