Preotul – prieten al lui Isus şi om al rugăciunii

13.04.2006, Vatican (Catholica) - Celebrând astăzi Liturghia Crismei în Bazilica San Pietro, Papa Benedict al XVI-lea a spus că „esenţa preoţiei stă în prietenia cu Isus Cristos”. El i-a invitat pe preoţi să îşi „ofere mâinile lui Cristos” şi să se lase „călăuziţi de El”. În predica din timpul Liturghiei de sfinţire a Crismei, în cadrul căreia preoţii şi-au reînnoit angajamentele de la hirotonire şi s-a binecuvântat mirul, Sfântul Părinte a afirmat că „a fi prieten al lui Isus, a fi preot, înseamnă a fi om al rugăciunii. Putem fi prieteni cu Isus doar în comuniune cu Cristos.”

Mâinile, prin care se impune preoţia şi care sunt unse cu ulei la hirotonire, au fost un element central al predicii papale. ” În centru este vechiul gest al impunerii mâinilor, prin care El m-a luat în posesia Sa spunând: `Tu îmi aparţii Mie.` Dar de asemenea mi-a spus: `Tu eşti sub protecţia mâinilor Mele. Eşti sub protecţia inimii Mele. Eşti păzit în palma mea şi tocmai de aceea te afli în vastitatea iubirii Mele. Rămâi în spaţiul mâinilor Mele şi dă-mi-le pe ale tale.` […] Mâinile omului sunt instrumentele lui de acţiune, sunt simbolul capacităţii de a face faţă lumii, până la a o „lua în mână”. Domnul şi-a pus mâinile Sale asupra noastră iar acum vrea mâinile noastre, pentru ca ele să devină în lume mâinile Lui. Doreşte ca ele să nu mai fie instrumente cu care să luăm lucrurile, oamenii, lumea pentru noi, pentru a le reduce la posesiuni ale noastre, ci, în schimb, să transmită atingerea sa divină, punându-se în serviciul iubirii Sale. Doreşte ca ele să fie instrumente ale slujirii şi de aceea expresie a misiunii întregii persoane care se face pe sine garant al Lui şi îl duce pe El oamenilor.”

Papa a evocat şi şovăirile umane, de care nu sunt feriţi nici preoţii: „la un moment dat pe drum poate că am trăit experienţa lui Petru după pescuirea miraculoasă, ne-am speriat de măreţia Sa, de măreţia sarcinii şi de insuficienţa sărmanei noastre persoane, până acolo încât am dorit să dăm înapoi: `Du-te de la mine Doamne, că sunt om păcătos!` (Luca 5,8). Dar apoi El, cu mare bunătate, ne-a luat de mână, ne-a tras spre El şi ne-a spus: `Nu te teme! Căci sunt cu tine. Eu nu te voi părăsi, tu nu mă părăsi pe Mine!` Şi, mai mult decât o dată, fiecăruia dintre noi ni s-a întâmplat poate ca şi lui Petru atunci când, mergând pe apă ca să-l întâlnească pe Domnul, şi-a dat seama brusc că apa nu îl susţine şi că era gata să se înece. Şi, asemenea lui Petru, am strigat: `Doamne, scapă-mă!` (Matei 14,30). Văzând toată tulburarea dimprejurul nostru, cum am putea noi să păşim pe apele agitate de secolul şi de mileniu care au trecut? Dar atunci am privit spre El… iar El ne-a prins de mână şi ne-a dat o nouă `greutate specifică`: am devenit uşori datorită credinţei, fiind atraşi spre înălţimi.”

În continuare Pontiful a subliniat relaţia de prietenie ce trebuie să existe între preoţi şi Cristos, pornind de la cuvintele Mântuitorului: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15,15). Papa a spus: „Nu vă mai spun slugi, ci prieteni: în aceste cuvinte am putea chiar să vedem instituirea preoţiei.” A invitat apoi la aprofundarea rugăciunii: „Doar astfel se poate dezvolta prietenia noastră cu El. Doar astfel putem să ne îndeplinim slujirea preoţească, doar astfel putem să îl ducem pe Cristos şi Evanghelia Sa oamenilor. Simplul activism poate să fie chiar şi eroic. Însă acţiunea externă, în cele din urmă, rămâne fără roade şi îşi pierde eficienţa dacă nu se naşte dintr-o profundă şi intimă comuniune cu Cristos. Timpul pe care i-l dedicăm este cu adevărat un timp de activitate pastorală, al unei autentice activităţi pastorale. Un preot trebuie să fie înainte de toate un om al rugăciunii.”

În finalul predicii, Episcopul Romei a spus: „A fi preot înseamnă a deveni prieten al lui Isus Cristos, şi aceasta tot mai mult cu întreaga noastră existenţă. Lumea are nevoie de Dumnezeu – nu de orice dumnezeu, ci de Dumnezeul lui Isus Cristos, de Dumnezeu care s-a întrupat, care ne-a iubit până acolo încât a murit pentru noi, care a înviat şi a creat în El însuşi un spaţiu pentru om. Acest Dumnezeu trebuie să trăiască în noi şi noi în El. Aceasta este chemarea noastră preoţească: doar astfel poate acţiunea noastră ca preoţi să aducă roade. Doresc să închei această predică cu câteva cuvinte ale lui Andrea Santoro, preotul Diecezei de Roma care a fost ucis în Trebisonda pe când se ruga; Cardinalul Cé ni le-a spus în timpul exerciţiilor spirituale. Iată cuvintele: `Sunt aici pentru a locui între aceşti oameni şi pentru a-i permite lui Isus să o facă împrumutându-i trupul meu. […] Putem primi mântuirea doar oferindu-ne propriul trup. Răul lumii trebuie să fie suportat şi durerea împărtăşită, absorbind-o până la capăt în propriul trup, aşa cum a făcut-o Isus.` Isus şi-a asumat trup omenesc. Să i-l dăm pe al nostru, pentru ca astfel El să vină în lume şi să o transforme. Amin!”