Felix de Nicosia: Modelat şi transformat de iubirea lui Dumnezeu

23.10.2005, Vatican (Catholica) - Unul dintre cei cinci noi sfinţi ridicaţi la cinstea altarelor astăzi de Papa Benedict al XVI-lea este Sf. Felix de Nicosia (Felice da Nicosia). Pontiful l-a prezentat în timpul predicii ca pe un „umil Frate capucin, ilustru fiu al pământului Siciliei, auster şi penitent, fidel celor mai autentice expresii ale tradiţiei franciscane, […] treptat modelat şi transformat de iubirea lui Dumnezeu, trăită şi actualizată în iubirea aproapelui”. Vă oferim în cele ce urmează biografia simplificată, ea fiind disponibilă in extenso la rubrica Sfinţi pe situl Catholica.ro.

Felix de Nicosia s-a născut din căsătoria soţilor Filippo Amoroso şi Carmela Pirro, în Nicosia, Sicilia, la 5 noiembrie 1715. Familia a fost săracă, dar foarte credincioasă. Ca băiat, Filippo a lucrat a lucrat în atelierul pantofarului Giovanni Cavarelli, aproape de fraţii capucini, pe care astfel avea ocazia să îi viziteze adesea, să îi cunoască şi să le admire stilul de viaţă. Ca majoritatea băieţilor sicilieni de atunci, nu a urmat nici o şcoală. Cu cât petrecea mai mult timp cu călugării, cu atât se simţea mai atras de viaţa lor: de austeritatea fericită, de sărăcia eliberatoare, de penitenţa şi rugăciunile lor, de caritatea şi de spiritul lor misionar. La vârsta de 20 de ani i-a cerut superiorului călugărilor din Nicosia să vorbească pentru el cu părintele provincial din Messina, pentru ca să poată fi admis în Ordin ca laic. Cererea a fost repetată timp de opt ani, de fiecare dată primind răspuns negativ. În 1743, auzindu-se că provincialul din Messina va veni în vizită în Nicosia, Felix a cerut să îl vadă şi să îi explice dorinţa sa. Într-un final provincialul l-a primit în ordin şi l-a trimis în fraternitatea din Mistretta pentru anul de noviciat.

La 10 octombrie 1743 şi-a început noviciatul, luându-şi numele de fr. Felix. El s-a distins prin ascultarea sa, prin puritatea sa angelică, prin iubirea mortificărilor şi prin răbdarea sa cu adevărat serafică. Aceste virtuţi l-au făcut să depună voturile la 10 octombrie 1744. Imediat după aceea, superiorii l-au trimis la fraternitatea din Nicosia. Ca frate, şi-a făcut ale lui cuvintele Sf. Francisc, jurându-şi să trăiască pe pământ ca un pelerin şi ca un străin, fără să numească nimic ca „al său”, nici casă, nici loc, nici nimic. A primit ca însărcinare să strângă pomenile. Mergea zi de zi pe străzi, bătea la uşile celor bogaţi, invitându-i să dea din prea plinul lor, iar apoi se amesteca printre cei săraci, oferindu-le ajutor pentru cele necesare vieţii. În practicarea misiunii sale era discret şi senin. Mulţumea de ori câte ori primea ceva, iar atunci când era respins cu cuvinte urâte accepta pentru Domnul toate umilirile. Deşi nu ştia să scrie ori să citească, cunoştea doctrina creştină. Ce nu putea învăţa din lectura Sfintei Scripturi, învăţa cu inima şi era hotărât să îşi zidească sufletul zi de zi. Făcea efortul să absoarbă fiecare pasaj din Scriptură şi din cărţile de spiritualitate ce se citeau la masă, şi nu pierdea ocaziile de a asculta predicile din bisericile din Nicosia.

Spre sfârşitul vieţii, eliberat de îndatoriri, îmbolnăvit din cauza penitenţelor şi mortificărilor, era totuşi gata oricând să ajute, mai ales pe fraţii bolnavi de la infirmeria mănăstirii. Cu cât starea sănătăţii i se degrada mai mult, cu atât se concentra mai intens asupra lui Dumnezeu. La sfârşitul lunii mai 1787, a făcut febră mare, în timp ce lucra în grădină. Superiorul său, pr. Macario, sub porunca ascultării i-a cerut să se întindă. Fr. Felix i-a spus medicului că ceea ce îi prescrie pe reţetă nu are sens, deoarece este pe sfârşite. Şi aşa a fost, murind la 2AM, la 31 mai 1787. A fost beatificat de Papa Leon al XIII-lea, la 12 februarie 1888, iar apoi canonizat de Papa Benedict al XVI-lea, la 23 octombrie 2005.