Angajament în favoarea unui viitor demn al omului

Dacă aruncăm o privire asupra lumii şi asupra istoriei, la o primă vedere pare să domine stindardul războiului, al violenţei, al opresiunii, al nedreptăţii şi al degradării morale. Am putea crede, asemenea viziunii din capitolul 6 al cărţii Apocalipsei, că pe câmpiile pustii ale pământului aleargă cavalerii ce poartă coroana puterii triumfătoare, spada violenţei, cumpăna sărăciei şi foametei, şi coasa ascuţită a morţii (vezi Apocalipsa 6,1-8).

În faţa tragediilor istoriei şi a imoralităţii nestăpânite, se repetă cererea pe care profetul Ieremia o înalţă spre Dumnezeu, dând glas suferinţei şi oprimării atâtora: „De voi intra la judecată cu Tine, Doamne, dreptatea va fi de partea Ta, şi totuşi, despre dreptate vreau să grăiesc cu Tine: Pentru ce calea necredincioşilor este cu izbândă şi pentru ce toţi călcătorii de lege sunt în fericire?” Spre deosebire de Moise, care a putut contempla Ţara Făgăduinţei de pe înălţimile Muntelui Nebo (vezi Deuteronom 34,1), noi suntem confruntaţi cu o lume tulburată, în care Împărăţia lui Dumnezeu îşi face loc cu greu.

În secolul al doilea, Sfântul Irineu scotea în relief libertatea omului care, în loc să urmeze planul divin de convieţuire paşnică (vezi Facerea, cap. 2), a rupt relaţiile cu Dumnezeu, cu semenul său şi cu lumea. Astfel, Episcopul de Lyon scria: „A fi imperfect nu este de la Dumnezeu căci El poate şi din pietre să-i ridice fii lui Avraam; dar omul care nu o poate căpăta îşi este însuşi cauză imperfecţiunii sale. Nu lumina este de vină pentru cei ce se orbesc pe sine, dar cei ce sunt orbiţi rămân în întunerec din vina lor, chiar dacă lumina continuă să strălucească. Lumina nu supune pe nimeni cu forţa, şi nici Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să accepte cerinţele sale” (Adversus Haereses IV,39,3).

Este, deci, necesar un efort neîntrerupt de convertire, care corectează deficienţele omenirii, astfel ca ea să aleagă de bună voie să urmeze „planul lui Dumnezeu”, adică planul Său de pace şi de iubire, de adevăr şi de dreptate. Acesta este planul care ne este descoperit pe deplin în Cristos şi pe care convertitul Paulin de Nola (contemporan şi prieten al lui Niceta de Remesiana, apostolul românilor din secolul IV, n. tr.) şi l-a însuşit, prin impresionantul său program de viaţă: „Singura mea măiestrie, credinţă şi muzică o constituie Cristos” (Carme XX,32).

Prin credinţă, Spiritul Sfânt pune în inima omului sămânţa speranţei. Credinţa este, într-adevăr, ceea ce Epistola către Evrei spune: „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1). Într-un orizont marcat adesea de descurajare, pesimism, opţiuni mortale, inerţie şi superficialitate, creştinul trebuie să fie deschis către speranţa care izvorăşte din credinţă. Aceasta este prefigurată în scena evanghelică a furtunii abătute peste Marea Tiberiadei: „Învăţătorule, Învăţătorule, scoală-Te că pierim!”, strigau înspăimântaţi ucenicii. Iar Cristos, sculându-se, le-a zis: „Dar unde este credinţa voastră?” (Luca 8, 24-25). Cu credinţă în Cristos şi în Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu piere, iar speranţa liniştii senine reapare la orizont. Pentru a asigura un viitor demn pentru om, este, de asemenea, necesar să facem să înflorească credinţa activă din care se naşte speranţa. Despre aceasta din urmă, un poet francez a scris:”Speranţa este aşteptarea neliniştită a bunului semănător, precum şi neliniştea celui care aşteaptă veşnicia. Speranţa este nemărginirea iubirii” (Charles Péguy, Porticul misterului celei de a doua virtuţi).

Dragostea pentru omenire, pentru bunăstarea ei materială şi spirituală, pentru adevăratul progres, ar trebui să-i inspire pe toţi credincioşii. Fiecare act făcut pentru crearea unui viitor mai bun, pentru un pământ mai locuibil şi pentru o societate mai fraternă, participă, fie şi în mod indirect, la edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Într-adevăr, în perspectiva acestei Împărăţii, „omul, omul viu, constituie prima şi fundamentala cale a Bisericii” (Evangelium vitae, 2; vezi şi Redemptor Hominis, 14). Aceasta este calea pe care a urmat-o însuşi Cristos, făcându-se în acelaşi timp pe sine „Calea” pentru om (vezi Ioan 14,6).

Pe această cale suntem chemaţi înainte de toate să înlăturăm teama de viitor. Aceasta stăpâneşte mai ales generaţiile tinere, făcându-le să reacţioneze prin indiferenţă, prin resemnare în asumarea angajamentelor vieţii, prin auto-brutalizare prin droguri, violenţă şi apatie. De aceea, bucuria trebuie să se nască cu fiecare copilaş ce vine pe lume (vezi Ioan 16,21), astfel ca el să fie întâmpinat cu dragoste şi cu pregătirile făcute ca el să poată creşte în trup şi în spirit. În acest fel, conlucrăm chiar cu lucrarea lui Cristos, care Şi-a definit misiunea astfel: ”Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10).

La început am ascultat mesajul apostolului Ioan adresat părinţilor şi copiilor, vârstnicilor şi tinerilor, pentru ca ei să continue lupta şi să aştepte împreună, cu certitudinea că este posibil să-l învingem pe Cel Rău, în virtutea prezenţei eficace a Tatălui ceresc. Adăugând că speranţa este o datorie fundamentală a Bisericii, Conciliul Vatican II ne-a lăsat cu privire la aceasta următoarea consideraţie lămuritoare: „În mod legitim putem spera că viitorul omenirii va fi pus în mâinile celor care sunt capabili să transmită generaţiilor viitoare motive pentru a trăi şi a spera” (Gaudium et spes, 31). Din acest punct de vedere, îmi face plăcere să propun din nou apelul la încredere pe care l-am făcut în discursul meu la ONU în 1995: „Nu trebuie să ne fie teamă de viitor. Suntem capabili de înţelepciune şi de virtute. Cu astfel de daruri, şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, noi vom putea construi în secolul care este pe cale să vină precum şi în mileniul viitor, o civilizaţie demnă de persoana umană, o cultură reală a libertăţii. Putem şi trebuie să o facem! Şi, făcând astfel, ne vom da seama că lacrimile vărsate în acest secol au pregătit terenul pentru o nouă primăvară a spiritului uman” (Insegnamenti XVIII/2, 1995, p. 744).