Convertirea înseamnă reorientarea întregii vieţi către Cristos

07.03.2006, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea şi membrii Curiei Romane au continuat şi astăzi, în Vatican, exerciţiile spirituale. Urmarea lui Cristos, iertarea păcatelor şi darul reconcilierii, sunt temele care au inspirat meditaţiile de marţi, predicate de Cardinalul Marco Cé, Patriarh emerit al Veneţiei. Predicatorul a pornit de la tema chemării discipolilor, din Evanghelia după Sf. Marcu, urmată de episodul iertării păcatelor, ambele considerate „aspecte semnificative” ale Postului Mare, informează Radio Vatican, după care preluăm textul de mai jos.

Chemarea pe care Isus o adresează ucenicilor este o imagine-simbol a vieţii de credinţă, întrucât cuprinde elemente definitorii pentru creştinul din toate timpurile: convertirea radicală, detaşarea de bunuri, iniţiativa gratuită a lui Isus de la originea vocaţiei, „domnia” pe care Cristos o extinde asupra oamenilor cărora le adresează o veste nemaiauzită. În prima meditaţie din cursul dimineţii, Cardinalul Cé a prezentat chemarea celor doisprezece. Contextul în care aceasta se maturizează este Galileea, pământ de oameni săraci, lipsit de preţuire în ochii iudeilor, dar ales de Isus ca „scenă” pentru slujirea sa. Umilinţa care se pune în contrast cu înţelepciunea afişată de oameni este o constantă a vieţii lui Cristos. Aleşii săi preferaţi provin din rândul pescarilor, care la un anumit moment constată că în ritmul obişnuit al ocupaţiilor de fiecare zi, viaţa lor este modificată de trei cuvinte tulburătoare:

„Cele trei cuvinte – `convertiţi-vă`, `credeţi` şi `vestea cea bună` – sunt strâns legate între ele. Sensul cel mai adânc al convertirii la care ne cheamă Postul Mare este `sequela Christi` (urmarea lui Cristos)… Convertirea nu înseamnă mai întâi efectuarea unei inversiuni morale în viaţă: ea este o re-orientare a acesteia către persoana iubită a Domnului Isus, înseamnă o deschidere radicală a vieţii faţă de Cristos, încredinţarea vieţii în mâinile lui”. Isus, care şi-l apropie mai întâi pe Petru, şi apoi pe viitorii săi însoţitori de călătorie, sfidează convenţiile timpului. Nu acesta era modul în care procedau rabinii cu ucenicii lor, a explicat predicatorul. Stilul inovator al lui Isus era necesar pentru anunţul „cu totul nou” privitor la Împărăţia lui Dumnezeu. Şi în acest sens, Patriarhul emerit al Veneţiei a subliniat caracterul la fel de nou al „domniei” lui Isus asupra ucenicilor: un act care nu asupreşte ci eliberează, care nu reduce la tăcere ci solicită un răspuns şi invită la păşirea pe urmele sale.

În a doua meditaţie a zilei de marţi, predicatorul a invitat ascultătorii să facă trecerea cu mintea de pe malul lacului Genezaret în casa lui Petru din Cafarnaum, unde Isus săvârşeşte minunea vindecării unui paralitic. Cardinalul a îndreptat atenţia Papei şi a membrilor Curiei spre personajele şi acţiunea care se desfăşoară în acest context. Se vede un paralitic care nu poate vorbi şi cu toată fiinţa lui se încrede în Învăţătorul tămăduitor; dar în acelaşi episod sunt prezenţi şi cei patru purtători de targă ai bolnavului, care desfac acoperişul casei lui Petru, ca să-l poată duce pe bolnav cât mai aproape de Isus. Credinţa lor este impresionantă în ochii lui Isus. Şi solidaritatea lor, a afirmat predicatorul, este emblema milostivirii care continuă în forme noi în Biserică şi în consacraţii ei: „Uneori, suntem tentaţi sa gândim ca rolul nostru în Biserica s-a îndepărtat de visul care îl nutream în ziua hirotonirii noastre. Se poate întâmpla ca vârsta ori boala să ne ţină departe de pastoraţia activă. Acesta este momentul în care trebuie să ne gândim la comuniunea ce ne uneşte cu toţi cei din Biserica şi ne face purtători de targă necesari pentru mântuirea fraţilor. În acest fel, redescoperim sensul muncii noastre, chiar dacă este ascunsă şi cu puţine împliniri; nu este lipsită de sens strădania şi, uneori, greutatea situaţiilor înfruntate, are sens – şi încă în ce măsură! – boala, are sens şi bătrâneţea, cu fragilitatea ei mai accentuată, cu diminuarea forţelor. Chiar în aceste situaţii se deschid şi spaţii de libertate interioară, atunci când slăbiciunea noastră se transformă în putere pentru cei care trudesc pe câmpul anevoios al vestirii Evangheliei”.

Predicatorul a subliniat că minunea lui Isus, adică vindecarea paraliticului, are loc într-un context ostil. Fariseii care sunt de faţă îl judecă pe Isus ca „blasfemiator”, pentru că a iertat păcatele celui suferind. „Vindecarea bolii şi iertarea păcatelor”, a afirmat Cardinalul Cé, „au legătură una cu alta. Iar iertarea şi reconcilierea, narate de evanghelistul Marcu, sunt şi cele două coloane de rezistenţă ale Postului Mare. Iertarea păcatelor este darul misterului pascal al lui Isus şi este în mod real participare la învierea sa. Este singura putere pe care Isus o revendică: cea de a ierta păcatele. Această putere exista numai în ceruri. Acum, cu Isus, este prezentă şi pe pământ.”