Bisericii îi pasă de sufletul omului Milosevici
13.03.2006, Moscova (Catholica) - Biserica Ortodoxă Sârbă nu a făcut nici o declaraţie oficială despre moartea fostului preşedinte al Iugoslaviei, Slobodan Milosevici. Sinodul Bisericii i-a cerut acestuia demisia în vara lui 1999, iar Patriarhul Pavle a fost unul dintre primii care au recunoscut victoria rivalului Vojislav Kostunica, la alegerile din 2000. Patriarhul Pavle l-a criticat în repetate rânduri pe cel care a murit sâmbătă, după cinci ani de detenţie în închisoarea Scheveningen de lângă Haga. Agenţia Interfax informează că Milosevici a rămas însă favoritul unor Episcopi ortodocşi, în mai multe biserici celebrându-se duminică slujbe speciale pentru sufletul acestuia.
Nici Biserica Ortodoxă Rusă nu a făcut vreo declaraţie oficială, deşi în mod similar mai multe biserici ortodoxe au găzduit duminică slujbe pentru Milosevici, a cărui fotografie a fost expusă în doliu. „Ştim că poporul sârb are sentimente diferite despre fostul lider. Nu suntem în măsură să îi judecăm activitatea, acum că a ajuns în faţa justiţiei cereşti despre a cărei dreptate nu ne îndoim”, a declarat pr. Nikolay Balashov, secretar al Departamentului pentru Relaţiile Externe al Patriarhiei Moscovei. Un alt reprezentant al Patriarhiei, pr. Vladimir Vigilyansky, a declarat duminică pentru Itar-Tass că „Bisericii îi pasă de sufletul omului. Evident, Milosevici a fost botezat în copilărie, tatăl său fiind preot ortodox. Ştim de asemenea că un preot l-a vizitat la închisoarea de la Haga. […] Refuzul îngrijirii sale medicale corespunzătoare este revoltător”, a mai declarat pr. Vigilyansky. „Era bolnav şi a cerut îngrijire medicală. Institutul moscovit Bakulev a fost de acord, dar lui Milosevici i s-a respins cererea şi a murit după o lună. Este inuman actul tribunalului de la Haga”, a mai spus purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, subliniind că vorbeşte în nume personal.
Moartea lui Milosevici constituie o provocare atat pentru justitie cat si pentru constiinta sarba. S-a vorbit de sustragerea dinaintea unui verdict care ar fi clarificat amanuntele unui razboi lung si straniu. O provocare pentru Belgrad, aflat inca intre nostalgia Serbiei Mari si tinderea spre calitatea de membru al uneui „club„ care l-ar smulge conditiei ingrate de spatiu balcanic.
De aceea as propune un exercitiu de imaginatie: inlocuiti chipul lui Milosevici cu cel al lui Ceausescu. Un Ceausescu adus inaintea unei Curti pornind de la fundamentala premiza a nevoii de adevar si nu a linsarii. A clarificarii unui timp, nu a aruncarii in valtoarea libertatii instinctive, ulterior prost mimate. Ratiunea versus spirit de turma.
Pare nepotrivita comparatia? Si totusi, cat de profunde, cu adevarat, sunt diferentele dintre dictatori? Cat de numeroase? Uciderea „celuilalt„(croat, musulman, albanez) este diferita de transformarea propriului popor in „plastelina„ experimentelor sociale?
Nu regretele ruse sau sarbe se cuvin a ingrijora (in primul caz- compasiune, in al doilea- lupte cu asumarea trecutului), ci cele romanesti in care pe langa compasiune se amesteca propriile frustrari si calpe nostalgii.
Dumnezeu sa-l ierte! Doar El o poate face!