Cardinalul Vanhoye despre Enciclica Spe salvi
01.12.2007, Vatican (Catholica) - În Aula Ioan Paul al II-lea a Biroului de Presă al Sfântului Scaun, în ziua de vineri, 30 noiembrie 2007, la ora 11.30, a avut loc Conferinţa de Presă de prezentare a Enciclicei Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu titlul „Spe salvi.” Au luat parte Cardinalul Georges Marie Martin Cottier, O.P., proteolog emerit al Casei Pontificale, şi Cardinalul Albert Vanhoye, S.J., profesor emerit de exegeză a Noului Testament, Institutul Pontifical Biblic. Vă prezentăm în continuare fragmente din intervenţia Cardinalului Albert Vanhoye, S.J., textul integral al alocuţiunii sale fiind tradus de pr. Mihai Pătraşcu şi publicat pe situl Ercis.ro.
„În această nouă enciclică”, afirmă Cardinalul, „îl regăsim pe Papa teolog profund şi în acelaşi timp păstor atent la necesităţile turmei sale. Alături de reflecţii foarte aprofundate despre raporturile dintre speranţa creştină şi credinţa creştină, ca şi despre evoluţia mentalităţii moderne faţă de speranţa creştină, găsim pagini emoţionante despre mari martori ai speranţei, începând de la sfântul Augustin, care trăia într-o epocă dramatică, şi până la timpurile mai recente, cele ale sfintei Iosefina Bakhita, o africană din anul 1800, făcută sclavă la vârsta de 9 ani… Sfântul Părinte citează pe lung şi o scrisoare extraordinară a unui martir vietnamez din anii 1800, Paul Le-Bao-Thin… Din timpurile noastre, enciclica prezintă cazul `neuitatului Cardinal Nguyen Van Thuan` care `din 13 ani de închisoare, dintre care nouă în izolare… ne-a lăsat o broşură preţioasă: Rugăciuni de speranţă`”.
După ce analizează „cu atenţie mărturia Bibliei despre speranţă”, în paginile aflate sub titlul „Viaţa veşnică – ce este?” Sfântul Părinte „exprimă cu viu realism mentalitatea actuală a multor persoane. Viaţa veşnică este obiectul speranţei. Dar astăzi, pentru multe persoane, `viaţa veşnică nu li se pare un lucru de dorit. Nu vor deloc viaţa veşnică, ci pe cea prezentă. […] A trăi mereu, fără un sfârşit – acest lucru, în concluzie, poate să fie doar plictisitor şi până la urmă, insuportabil`… Sfântul Părinte precizează ce trebuie să se înţeleagă prin `viaţa veşnică`… `Putem doar prevedea că veşnicia nu este o trecere continuă a zilelor din calendar, ci ceva ca momentul plin de satisfacere, în care totalitatea ne îmbrăţişează pe noi şi noi îmbrăţişăm totalitatea. Ar fi momentul scufundării în oceanul iubirii infinite, în care timpul – acel înainte şi acel după – nu mai există. […] Trebuie să gândim în această direcţie, dacă vrem să înţelegem la ce tinde speranţa creştină, ce anume aşteptăm de la credinţă, de la faptul de a fi cu Cristos`”.
O altă întrebare la care răspunde enciclica este aceea dacă „speranţa creştină este individualistă”. „Departe de a fi individualistă, speranţa creştină autentică aspiră la `o mântuire comunitară`; ea `presupune exodul din închisoarea propriului eu` pentru a primi iubirea în toate dimensiunile sale; deci `are de-a face şi cu edificarea lumii`”. Cardinalul continuă: „Enciclica notează că expresia `speranţă creştină` a suferit în ultimele secole o evoluţie negativă, care îşi are rădăcinile sale vechi în opera lui Francis Bacon la sfârşitul secolului al XVI-lea, cu titlul Novum organum, care a promovat ştiinţa experimentală şi a făcut să se spere restaurarea paradisului pierdut. De acum pentru edificarea lumii, ceea ce trebuia să conteze era `credinţa în progres`, asigurat `de legătura dintre ştiinţă şi practică`. A rezultat că credinţa creştină a devenit `într-un fel irelevantă pentru lume` şi că speranţa creştină a fost redusă la o perspectivă individualistă”.
„A doua mare parte a enciclicei descrie `Locurile de însuşire şi de exercitare a speranţei` şi deci se referă, în mod mai concret, la viaţa creştină”. „Despre rugăciune, enciclica profită de o omilie a sfântului Augustin despre Scrisoarea I a lui Ioan, omilie deosebit de sugestivă, care ilustrează `relaţia intimă dintre rugăciune şi speranţă`”. „Un alt loc unde se exercită speranţa este acţiunea, deoarece speranţa creştină nu este leneşă, ci stimulează la acţiune… Speranţa creştină susţine angajarea zilnică şi îmi dă curajul de a acţiona chiar şi atunci când, omeneşte vorbind, `nu mai am nimic să sper`, pentru că `este marea speranţă care se sprijină pe promisiunile lui Dumnezeu`”. „Şi suferinţa este un loc unde se exercită speranţa creştină, ba chiar un loc privilegiat, deoarece `nu evitarea suferinţei, fuga din faţa durerii, îl vindecă pe om, ci capacitatea de a accepta încercarea şi de a creşte în ea, de a găsi sens prin unirea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită` şi ale cărui suferinţe au devenit, din această cauză, izvor inepuizabil de haruri”. „În al treilea rând, enciclica prezintă judecata finală a lui Dumnezeu `ca loc de însuşire şi de exercitare a speranţei`… judecata finală trezeşte speranţa, pentru că va elimina răul”.
