Vesperele cu preoţii, persoanele consacrate, seminariştii şi diaconii

13.09.2008, Paris (Catholica) - Ieri la 7.15PM, în Catedrala pariziană Notre-Dame, Papa a prezidat celebrarea Vesperelor alături de preoţi, persoane consacrate, seminarişti şi diaconi. De asemenea prezenţi la celebrare au fost diverşi reprezentanţi ai altor Biserici şi comunităţi creştine. Comentând în predica sa pe marginea psalmului 126,1 – ” De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” – Papa a întrebat: „Cine este acest Domn, dacă nu Domnul nostru Isus Cristos? Este El cel care a întemeiat Biserica Sa şi a construit-o pe stâncă, pe credinţa Apostolului Petru.” Sfântul Augustin întreabă „cum putem noi să ştim cine sunt ziditorii, iar răspunsul lui este: `Toţi cei care predică cuvântul lui Dumnezeu, toţi cei care sunt miniştri ai sacramentelor divine ale lui Dumnezeu. Toţi alergăm, toţi muncim, toţi zidim`, dar este Dumnezeu singurul cel care, cu noi, `zideşte, îndeamnă şi inspiră uimire; care ne face să înţelegem şi ne călăuzeşte mintea spre credinţă`.”

„Ce minuni”, a adăugat Papa, „înconjoară lucrarea noastră de slujire a cuvântului lui Dumnezeu! Suntem instrumente ale Duhului Sfânt; Dumnezeu este atât de umil încât se foloseşte de noi pentru a-i răspândi cuvântul. Noi devenim vocea Sa odată ce am ascultat cu atenţie cuvântul care vine din gura Lui. Punem cuvântul Său pe buzele noastre pentru a-l putea duce lumii. El acceptă oferta noastră de rugăciune şi prin ea El se face cunoscut pe sine fiecărui om pe care îl întâlnim.” Sfântul Părinte a subliniat apoi cum „liturgiile noastre pământeşti, ce au în întregime ca ţel celebrarea acestui unic act al istoriei, nu îi vor exprima niciodată semnificaţia infinită. Cu siguranţă, frumuseţea celebrărilor noastre nu poate fi suficient cultivată, încurajată şi rafinată, pentru că nimic nu poate fi prea frumos pentru Dumnezeu, Care în sine este Frumuseţe infinită. Şi totuşi liturgiile noastre pământeşti nu vor fi niciodată ceva mai mult decât o palidă reflecţie a liturgiei celebrată în Ierusalimul ceresc, scopul pelerinajului nostru pe pământ. Fie ca celebrările noastre să semene totuşi cu acea liturgie cât mai mult posibil şi să ne ofere o pregustare a ei!”

„Chiar şi acum cuvântul lui Dumnezeu ne este dat ca suflet al apostolatului nostru, ca suflet al vieţii noastre preoţeşti. […] De-a lungul zilei, cuvântul lui Dumnezeu devine substanţă a rugăciunii întregii Bisericii, în timp ce ea dă mărturie în acest fel de fidelitatea ei faţă de Cristos.” Sfântul Părinte i-a încurajat pe preoţi să nu le fie frică „să petreacă mult timp citind şi meditând Scripturile şi rugându-se Sfintele Oficii! Aproape fără să ştiţi, cuvântul lui Dumnezeu, citit şi reflectat în Biserică, acţionează asupra voastră şi vă transformă.” Îndreptându-şi atenţia apoi asupra seminariştilor, a spus: „Sunteţi chemaţi să deveniţi administratori ai acestui cuvânt care îndeplineşte ceea ce comunică. Cultivaţi mereu setea după cuvântul lui Dumnezeu! Astfel veţi învăţa să îi iubiţi pe toţi cei pe care îi întâlniţi pe drumul vieţii. În Biserică fiecare are un loc; fiecare! Şi fiecare persoană poate şi trebuie să îşi găsească un loc în ea.”

Diaconilor le-a spus: „Fără să căutaţi să luaţi locurile preoţilor, ci asistându-i cu prietenia şi cu activitatea voastră, fie ca voi să fiţi martori ai puterii infinite a cuvântului lui Dumnezeu!” Papa Benedict le-a amintit persoanelor consacrate că „singura (lor) comoară – care, să spunem adevărul, va supravieţui singură dincolo de timp şi de cortinele morţii – este cuvântul Domnului. […] Obedienţa voastră este, etimologic, o `auzire/ascultare`, pentru că cuvântul `obedienţă` vine de la latinescul `obaudire`, însemnând a întoarce urechea spre cineva sau ceva. Prin obedienţă voi vă întoarceţi sufletul spre Acela care este Calea, Adevărul şi Viaţa. […] Puritatea cuvântului lui Dumnezeu este model pentru castitatea voastră, asigurându-i rodnicia spirituală.”

La final, Papa Benedict al XVI-lea i-a salutat pe reprezentanţii celorlalte Biserici şi comunităţi creştine care „au venit să se roage Vesperele împreună cu noi în această Catedrală”. „Îl implor pe Dumnezeu să crească în noi simţul acestei unităţi a cuvântului lui Dumnezeu, care este semn, promisiune şi garanţie a unităţii Bisericii: nu există iubire în Biserică fără iubirea cuvântului, nu este Biserică fără unitatea în jurul lui Cristos Răscumpărătorul, nici roade de mântuire fără iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, conform celor două porunci ce însumează întreaga Sfântă Scriptură!”