Cum ne află clipa morţii contează

21.10.2010, Bucureşti (Catholica) - În ultima vreme, se înmulţesc ştirile despre o inevitabilă şi iminentă apocalipsă. Potrivit calendarului Maya, ciclul acestei lumi s-ar încheia la data de 21 decembrie 2012, printr-un diluviu care va distruge lumea şi omenirea. Specialiştii NASA, pe de altă parte, ne avertizează asupra efectelor greu de imaginat pentru lume şi pentru om ale furtunilor solare din 2013. Mai nou, Centre seismologice din Ucraina, pe baza teoriei ciclicităţii cataclismelor şi catastrofelor naturale, ne pun pe gânduri cu un apropiat cutremur devastator, de 7-9 grade pe scara Richter.

Cum trebuie să primească toate aceste veşti apocalitice şi ce trebuie să facă un adevărat creştin?, se întreabă pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iaşi în articolul „Nu contează când murim, contează cum ne află clipa morţii” apărut ieri în Ziarul Lumina. Şi continuă: „În primul rând, trebuie să înţeleagă faptul că lumea, având un început, va avea, inevitabil, şi un sfârşit. Când va fi acesta, numai Dumnezeu ştie. Poate în 2012, poate în 2013, poate în 3012 sau 5013, poate la anul, poate mâine. […] Ceea ce trebuie să îl preocupe pe adevăratul creştin nu este clipa sfârşitului lumii, ci a sfârşitului lui. Nu contează atât de mult când lumea îşi va încheia existenţa, dacă vom fi martorii ei, dar contează cum ne va afla pe noi din punct de vedere duhovnicesc, dacă vom fi contemporani ei, iar dacă nu, ceea ce contează pentru veşnicie este modul în care ne află sau ne găseşte sfârşitul personal. Căci sfârşitul nostru este oarecum şi sfârşitul lumii, pentru că odată cu noi moare pentru noi o lume, la fel cum sfârşitul general al lumii este şi sfârşitul fiecăruia dintre cei ce o alcătuiesc.”

„Recomandările Sfinţilor Părinţi sunt, astfel, pline de speranţă şi mângâiere. Moartea nu este privită ca un deznodământ implacabil, ca un eşec al vieţii, ci ea este văzută ca o poartă de acces spre adevărata viaţă – cea veşnică. Sentimentul trăit înaintea ei de adevăratul creştin nu este cel de groază paralizantă, de spaimă profundă, pesimism şi tragism, ci de responsabilitate şi nădejde în mila şi ajutorul lui Dumnezeu. […] Nu contează cât trăim, ci modul în care o facem, cum trăim. Cum Sfinţii Părinţi socotesc păcatul o îndepărtare de Dumnezeu – Izvorul Vieţii – şi o formă de moarte – sufletească, iar mai apoi trupească şi veşnică, sunt mulţi care mor în fiecare zi, ba chiar mor de mai multe ori spiritual, sau chiar dacă îi vedem că umblă şi acţionează mai departe, în plan duhovnicesc, adevărate ‘cadavre vii’. Trăiesc biologic, vorbesc, se hrănesc, dar spiritual sunt în pragul morţii veşnice.”