Cardinalul Robert Sarah: Criza actuală este o parabolă
09.05.2020, Vatican (Catholica) - Într-un amplu interviu oferit pentru publicația „Valeurs actuelles”, acum o lună, dar tradus în limba română în aceste zile de Augusta-Maria Flonta pentru InfoSapientia.ro, Cardinalul Robert Sarah, prefectul Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor discută despre situația actuală, pe care o consideră ca o parabolă din care avem multe lucruri de învățat. Iată câteva fragmente din interviu (poate fi citit integral pe InfoSapientia.ro, dar și pe Lumea.Catholica.ro).
– Ce vă sugerează criza coronavirusului?
– Acest virus a acționat ca un revelator. În câteva săptămâni, marea iluzie a unei lumi materialiste, care se credea atotputernică, pare să se fi năruit. Acum câteva zile, politicienii vorbeau despre creșteri, despre pensionări, despre scăderea șomajului. Erau siguri de sine. Și iată că un virus, un virus microscopic, a îngenunchiat această lume care se contempla pe sine, plină de automulțumire, căci se credea invulnerabilă. Criza actuală este o parabolă. Ea descoperă cât de lipsit de consistență, cât de fragil și cât de vid era totul, tot ceea ce ei ne invitau să credem. Ne spuneau: puteți consuma fără limite! Dar economia s-a prăbușit și bursele scad. Pretutindeni există faliment. Ne promiteau că limitele naturii umane vor fi împinse tot mai departe, de o știință considerată triumfătoare. Se lăudau în fața noastră cu un om de sinteză și cu o umanitate pe care biotehnologiile o fac invincibilă și nemuritoare. Dar iată-ne îngroziți, izolați, de un virus despre care nu se știe aproape nimic. „Epidemia” era un termen depășit, medieval. A devenit, dintr-o dată, realitatea de fiecare zi.
Cred că această epidemie a împrăștiat fumurile iluziei. Omul așa-zis atotputernic apare în întreaga sa realitate crudă. Iată-l dezgolit, iar slăbiciunea și vulnerabilitatea sa sunt revoltătoare. Faptul că suntem izolați la domiciliu ne va permite, sper, să ne întoarcem din nou spre lucrurile esențiale, să descoperim importanța raporturilor noastre cu Dumnezeu, prin urmare, locul central al rugăciunii în existența umană. Și, conștienți de fragilitatea proprie, să ne încredințăm lui Dumnezeu și îndurării sale paterne.
– Credeți că este vorba despre o criză a civilizației?
– Am repetat deseori, mai ales în ultima mea carte, Le soir approche et déjà le jour baisse [Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite, Sapientia, Iași 2019, n.tr.] că marea greșeală a omului modern este aceea că refuză să fie dependent. Omul modern dorește să fie în mod radical independent. El nu vrea să fie dependent de legile naturii. Refuză să devină dependent de ceilalți, să se angajeze în legături definitive, cum ar fi căsătoria. Consideră că este umilitor să depinzi de Dumnezeu. Crede despre sine că nu datorează nimănui nimic. Refuzul de a se înscrie într-o rețea de dependență, de moștenire și de filiație ne condamnă să intrăm descoperiți în jungla concurenței unei economii lăsate în voia ei.
Dar totul este o iluzie. Experiența izolării a permis multora să redescopere că depindem, în mod real și complet, unii de alții. Atunci când totul se prăbușește, se păstrează doar legăturile de căsătorie, de familie, de prietenie. Am descoperit că, în calitate de membri ai unei națiuni, suntem legați prin legături invizibile, dar reale. Și am redescoperit mai ales că depindem de Dumnezeu.
– Credeți că se poate vorbi despre o criză spirituală?
– Ați remarcat valul de liniște care s-a rostogolit peste Europa? Brusc, în câteva ore, chiar orașele noastre zgomotoase au fost cuprinse de tăcere. Străzile noastre, care deseori forfoteau de lume și de mașini, sunt, astăzi, pustii, tăcute. Mulți s-au pomenit singuri, în liniște, în apartamente care au devenit tot atâtea locuințe de eremit ori chilii de călugări. Ce paradox! A fost nevoie de un virus ca să ne determine să tăcem. Și, deodată, am conștientizat cât de fragilă este viața noastră. Am realizat că moartea nu este departe. Ni s-au deschis ochii. Ceea ce ne preocupa: economiile noastre, vacanțele, polemicile mediatice, toate acestea ni s-au descoperit secundare și zadarnice. Atunci când ni se anunță, în fiecare zi, un mare număr de persoane infectate și de decese, nu se poate să nu fie pusă problema vieții veșnice. Unii intră în panică, alții refuză să vadă evidența. Ei își spun: este un moment greu, care va trece. Și totul va fi ca înainte.
Și dacă, în această liniște, în această solitudine, în această izolare, am încerca, pur și simplu, să ne rugăm? Dacă am încerca să ne transformăm casa într-o Biserică domestică? O Biserică este un loc sacru ce ne amintește că în această casă de rugăciune totul trebuie trăit căutând să orientăm totul și orice alegere spre gloria lui Dumnezeu. Și dacă, pur și simplu, îndrăznim să ne acceptăm limitările, slăbiciunea noastră de creatură? Încerc să vă chem să vă întoarceți la Dumnezeu, la Creator, la Mântuitor. Atunci când moartea este atât de intens prezentă, vă chem să vă puneți întrebarea: moartea este, cu adevărat, sfârșitul a tot? Sau este o trecere, dureroasă, cu siguranță, dar care duce la viață? De aceea, Cristos cel înviat este marea noastră speranță. Să ne îndreptăm privirea spre el. Să ne atașăm de el. El este Învierea și Viața. Cine crede în El, chiar dacă moare, va trăi; cel ce trăiește și crede în El nu va muri în veci (Ioan, 11,25-26). Oare nu suntem ca Iob din Biblie? Lipsit de toate, cu mâinile goale, cu inima neliniștită, ce ne rămâne? Mânia împotriva lui Dumnezeu este absurdă. Ne rămâne adorația, încrederea și contemplarea misterului.
Dacă refuzăm să credem că suntem fructul unei voințe iubitoare a lui Dumnezeu atotputernicul, toate acestea sunt prea dure, toate acestea nu au nici un sens. Cum să trăiești într-o lume în care un virus lovește la întâmplare și îi seceră pe cei nevinovați? Există un singur răspuns: certitudinea că Dumnezeu este iubire și că nu este indiferent la suferința noastră. Vulnerabilitatea noastră ne deschide inima spre Dumnezeu și îl cheamă pe Dumnezeu să se îndure de noi. Cred că este timpul să pronunțăm aceste cuvinte de credință. A trecut timpul falselor pudori și al ezitărilor lașe. Lumea așteaptă de la Biserică un cuvânt ferm, puternic, singurul cuvânt care oferă speranța și încrederea, cuvântul credinței în Dumnezeu, cuvântul pe care ni l-a încredințat Isus.
Mult adevar exprimat clar si sublim!
Multumim!