Papa Francisc: După pandemie este nevoie de ochi noi pentru a privi realitatea
20.07.2021, Vatican (Catholica) - Așa afirmă Papa Francisc în interviul realizat de Mons. Dario Viganò și publicat în ultima sa carte: „Lo sguardo: porta del cuore. Il neorealismo tra memoria e attualità” – „Privirea: ușa inimii. Neorealismul între amintire și actualitate” (Effatà editrice). Pontiful invită să se redescopere prin cinematografie o educație la privirea curată. Și importanța de a păstra amintirea prin imagini. Textul care urmează repropune în versiune integrală interviul luat Sfântului Părinte, realizat de autor la începutul volumului.
– În magisteriul Dvs adesea faceți referință la cinematografie: uneori vă auzim citând un film sau altul. De unde se naște acest raport deosebit al Dvs cu cinematografia?
– Datorez cultura mea cinematografică mai ales părinților mei. Când eram copil, frecventam adesea cinematograful din cartier, unde se proiectau și trei filme la rând. Face parte din amintirile frumoase ale copilăriei mele: părinții mei m-au învățat să mă bucur de artă, în diferitele sale forme. De exemplu, sâmbăta, cu mama, împreună cu frații mei, ascultam operele lirice pe care le transmiteau la Radio del Estado (astăzi Radio Nacional). Ne pune să ne așezăm lângă aparat și înainte de a începe transmisiunea ne povestea tema operei. Când urma să înceapă vreo arie importantă ne avertiza: „Fiți atenți, acesta este un cântec foarte frumos”. Era un lucru minunat. Și după aceea erau filmele la cinematograf, pentru care ai mei aplicau aceeași metodă: așa cum făceau cu operele, ni le explicau pentru a ne orienta.
– Și în acest context s-a născut și raportul Dvs cu neorealismul italian.
– Da, printre filmele pe care ai mei au voit în mod absolut ca noi să le cunoaștem erau tocmai cele ale neorealismului. Între vârsta de zece și doisprezece ani cred că am văzut toate filmele cu Anna Magnani și Aldo Fabrizi, între care „Roma città aperta” de Roberto Rossellini pe care l-am iubit mult. Pentru noi, copiii din Argentina, acele filme au fost foarte importante, pentru că ne-au făcut să înțelegem în profunzime marea tragedie a războiului mondial. La Buenos Aires războiul l-am cunoscut mai ales prin migranții mulți care au venit: italieni, polonezi, germani… Relatările lor ne-au deschis ochii cu privire la o dramă pe care nu o cunoșteam direct, dar grație cinematografiei am dobândit și o conștiință mai profundă a efectelor sale.
– Ați definit adesea cinematografia neorealistă și ca o „cateheză de umanitate” sau o „școală de umanism”. Sunt expresii foarte frumoase cu care se atribuie o valoare universală acestei cinematografii. Unde se află actualitatea acestor filme?
– Filmele neorealismului ne-au format inima și încă pot să facă aceasta. Aș spune mai mult: acele filme ne-au învățat să privim realitatea cu ochi noi. Am apreciat foarte mult că această carte percepe acest aspect fundamental: valoarea universală a acelei cinematografii și actualitatea sa ca instrument important pentru a ne ajuta să reînnoim privirea noastră asupra lumii. Câtă necesitate avem astăzi de a învăța să privim! Situația dificilă pe care o trăim, marcată profund de pandemie, generează preocupare, frică, suferință: pentru aceasta este nevoie de ochi capabili să străbată întunericul nopții, să ridice privirea dincolo de zid pentru a scruta orizontul. Astăzi este atât de importantă o cateheză a privirii, o pedagogie pentru ochii noștri adesea incapabili să contemple în mijlocul întunericului „marea lumină” (Is 9,1) pe care Isus o aduce. O mistică din timpul nostru, Simone Weil, scrie: „Compasiunea și recunoștința coboară de la Dumnezeu și atunci când sunt dăruite printr-o privire, Dumnezeu este prezent în punctul în care privirile se întâlnesc”. Iată pentru ce reflecția despre privire deschide la transcendență. Cât de frumos ar fi să se redescopere prin cinematografie importanța educației la privirea curată. Exact cum a făcut neorealismul.
– Dar în ce mod poate această cinematografie să ne învețe să privim?
– Privirea neorealistă este una care provoacă conștiința. „Copiii ne privesc” este un film din 1943 de Vittorio De Sica, pe care îmi place să îl citez adesea pentru că este foarte frumos și bogat în semnificații. În multe filme privirea neorealistă a fost privirea copiilor asupra lumii: o privire curată, capabilă să capteze tot, o privire limpede prin care putem găsi imediat și cu claritate binele și răul. Îmi amintesc de cuvintele fratelui meu Hieronymos, Arhiepiscop ortodox de Atena și al întregii Grecii, cu privire la una din realitățile cele mai dure din timpul nostru: „Cine vede ochii copiilor pe care îi întâlnim în lagărele de refugiați este în măsură să recunoască imediat, în întregimea sa, «falimentul» umanității” (Discurs la Lagărul de refugiați din Moria, Lesbos, 16 aprilie 2016).
În multe ocazii și în atâtea țări diferite, ochii mei au întâlnit ochii copiilor, săraci și bogați, sănătoși și bolnavi, bucuroși și suferinzi. A fi priviți de ochii copiilor este o experiență pe care toți o cunoaștem, care ne atinge până în străfundul inimii și care ne obligă și la o examinare a conștiinței. Cinematografia neorealistă a universalizat această privire a copiilor: privirea lor, care este mult mai mult decât un simplu punct de vedere, ne interoghează cu atât mai mult astăzi când pandemia pare să înmulțească falimentele umanității. Ce anume facem pentru ca să ne poată privi zâmbind copiii și să păstreze o privire limpede, bogată în încredere și în speranță? Ce anume facem pentru ca să nu le fie furată această lumină, pentru ca acești ochi să nu fie tulburați și corupți?
– În această privință vine în minte un alt mare maestru al cinematografiei italiene ca Federico Fellini, pe care Dvs vă place să îl citați adesea, datorită capacității sale de a restitui privirea asupra celor din urmă.
– Da, „La strada” de Fellini este filmul pe care probabil l-am iubit mai mult. Mă identific mult în acel film, în care găsim o referință implicită la Sfântul Francisc. Fellini a știut să dăruiască o lumină inedită privirii asupra celor din urmă. În acel film relatarea despre cei din urmă este exemplară și este o invitație la păstrarea privirii lor prețioase asupra realității. Mă gândesc la cuvintele pe care Matto le adresează lui Gelsomina: „Tu pietricică, ai un sens în această viață”. Este un discurs profund impregnat de referințe evanghelice. Dar mă gândesc la tot parcursul lui Gelsomina: cu umilința sa, cu privirea sa pe deplin limpede, reușește să înmoaie inima împietrită a unui om care a uitat cum se plânge. Această privire curată a celor din urmă este capabilă să semene viață în terenurile mai uscate. Este o privire de speranță, care știe să intuiască lumina în întuneric: pentru aceasta trebuie păstrată.
– Cinematografia neorealistă a relatat însă o realitate foarte precisă: aceea a unei Italii care trebuia reconstruită imediat ce a ieșit din drama epocală a războiului mondial. Cum pot acele filme să vorbească și prezentului nostru?
– A privi nu înseamnă a vedea, se observă în mod eficace în acest volum. A vedea este un act care se face nu numai cu ochii, pentru a privi este nevoie de ochi și de inimă. Filmele neorealiste nu sunt documentare care redau o simplă înregistrare oculară a realității; e adevărat, o redau, dar în toată cruzimea sa, printr-o privire care implică, mișcă măruntaiele, generează compasiune. Calitatea privirii creează diferența, odinioară ca și astăzi. Privirea neorealistă nu este o privire de departe, ci o privire care apropie, care atinge realitatea așa cum este, care se îngrijește de ea și, prin urmare, pune în relație. Am afirmat deja cât de mult astăzi „mijloacele digitale pot să expună la riscul de dependență, de izolare și de pierdere progresivă a contactului cu realitatea concretă, împiedicând dezvoltarea de relații interpersonale autentice” (Christus vivit, nr. 88) și cât de mult este ” nevoie de gesturi fizice, de expresii ale feței, de tăceri, de limbaj corporal, și chiar de parfum, tremur al mâinilor, înroșire, sudoare, pentru că toate acestea vorbesc și fac parte din comunicarea umană” (Fratelli tutti, nr. 43). Capacitatea de a dobândi o privire care știe să pună în relație este, așadar, cheia pentru o comunicare autentică și este astfel și mai mult în această perioadă dificilă a pandemiei, în care contactul virtual predomină adesea asupra contactului real.
– Așadar, dacă ar trebui să indicați care este calitatea mai importantă a privirii neorealiste?
– Aș spune aceea de a fi știut să privească realitatea nu numai înăuntrul istoriei, ci și înăuntrul inimii oamenilor. În aceasta constă cateheza sa de umanitate: valabilă atunci și valabilă astăzi. O privire care atinge realitatea, dar și inima, este o privire pe care realitatea o transformă. Nu este o privire care te lasă acolo unde ești, ci este o privire care te duce în sus, care te ridică, te invită să te scoli. Cinematografia neorealistă a avut această putere, tocmai a artei mari, de a ști să perceapă în iarnă ceea ce era deja primăvară. Este privire care în întuneric păstrează gustul și simțul luminii. Este o privire de dezvăluire: acolo unde noi nu vedem decât o limită, ochiul poetului și al artistului construiește treceri, deschide breșe în captivități, observă semnele unei realități mai frumoase și mai mari. Avem atâta nevoie de această privire. Privirea neorealismului a cuprins în întregime și până la capăt realitatea dramatică a timpului său, dar făcând astfel a pus conștiințele la cernut, a pregătit un teren curățat pentru a putea planta din nou. Aceasta este lecția pe care o putem învăța de la școala de umanism a neorealismului: o privire care stârnește conștiința, care pune în relație, care face să răsară. O pedagogie pentru ochi care schimbă privirea noastră mioapă apropiind-o de însăși privirea lui Dumnezeu.
– În afară de a furniza o pedagogie a privirii, cinematografia, în general, are și o mare valoare socială…
– Cinematografia a fost și este un mare instrument de agregare. Mai ales în perioada italiană de după război a contribuit în manieră excepțională la reconstruirea țesutului social cu atâtea momente agregative. Câte piețe, câte săli, câte oratorii, animate de persoane care, în viziunea filmului, transferau speranțe și așteptări! Și de acolo porneau din nou, cu un suspin de ușurare, în neliniștile și dificultățile zilnice. Un moment de asemenea educativ și formativ, pentru a reconecta raporturi consumate de tragediile trăite. Și astăzi, privind dincolo de dificultățile momentului, cinematografia poate menține această capacitate de a agrega sau, mai bine zis, de a construi comunitate. Fără comuniune, agregării îi lipsește sufletul.
Este clar că depinde mult de calitatea privirii pe care cinematografia o propune dar și de calitatea privirii spectatorilor înșiși. Vizionarea unei opere cinematografice poate deschide diferite breșe în sufletul uman. Totul depinde de încărcătura emotivă care este dată vizionării. Pot exista evadarea, emoția, râsul, furia, frica, interesul… Totul este legat de intenționalitatea pusă în vizionare, care nu este simplu exercițiu ocular, ci este ceva mai mult. Este privirea pusă asupra realității. De fapt, privirea revelează orientarea mai diversificată a interiorității, pentru că este capabilă să vadă lucrurile și să vadă înăuntrul lucrurilor. Privirea provoacă și conștiințele la o atentă examinare.
– Neorealismul poate să fie văzut și ca un mare proces de construcție a unei amintiri colective, care, altminteri, ar fi rămas îngropată de dărâmăturile războiului. Ce valoare are pentru Dvs cinematografia în dinamica dintre istorie și amintire? Și cât de important este de a păstra această „amintire prin imagini”?
– Acesta este un discurs decisiv pentru viitor. În experiența mea de păstor m-am inspirat de multe ori din „amintirea prin imagini”: în Amoris laetitia fac referință la filmul Prânzul lui Babette [la nr. 129, nr], de Gabriel Axel (1987), pentru a explica importanța „bucuriei care derivă din a procura bucurie altora”; în Fratelli tutti sunt trei referințe [la nr. 48-203-281, nr] la filmul Papa Francisc – Un om de cuvânt, de Wim Wenders (2018). Cinematografia învață să creăm și să păstrăm amintirea, printr-o privire care știe să traducă și să descifreze mesajul. Mă gândesc și la densitatea de amintire pe care imaginile de la Statio Orbis din 27 martie 2020 au sedimentat-o în inima foarte multor persoane. În acest sens, și pentru Biserică, dinamica istorie-amintire găsește în cinematografie o referință importantă.
Să privim la neorealism: arta cinematografică a reușit să lumineze istoria faptelor pentru a le dezvălui sensul profund. Și pentru aceasta este important să ne întoarcem la acele filme nu cu nostalgie, ci cu angajare pentru viitor. Trebuie să fim păzitori buni ai „amintirii prin imagini” pentru a o transmite copiilor noștri, nepoților noștri. Aici cred că discursul se poate lărgi dincolo de ceea ce numim propriu-zis cinematografie, pentru a include izvoarele audiovizuale în ansamblul lor ca mărturii prețioase ale trecutului: trăim în timpul imaginii și acest tip de documente a devenit de acum pentru istoria noastră – și va deveni tot mai mult – o completare permanentă la documentația scrisă. Este vorba mai mult de documente cu caracter intrinsec universale pentru că depășesc granițele lingvistice și culturale și pot să fie înțelese imediat de toți. Neorealismul, în Argentina, era înțeles prin ceea ce transmitea. Nu trebuie subevaluată importanța acestor documente care, deși sunt un patrimoniu recent, este în mod paradoxal foarte fragil și are nevoie de îngrijiri constante: deja s-a pierdut mult din cauza neglijenței și a lipsei de resurse și competențe. Pe acest front trebuie să facem mai mult, și ca Biserică.
– A face mai mult din partea Bisericii înseamnă înainte de toate a nu risipi patrimoniul izvoarelor audiovizuale sau probabil a putea imagina ceva care să se alăture marilor instituții vaticane al Arhivei și Bibliotecii apostolice?
– Mă gândesc la o instituție care să funcționeze ca Arhivă Centrală pentru conservarea permanentă și ordonată după criterii științifice a fondurilor istorice audiovizuale ale organismelor Sfântului Scaun și ale Bisericii universale. Am putea să o numim o Mediatecă, alături de Arhivă și de Bibliotecă, pentru adunarea și păstrarea patrimoniului de izvoare istorice audiovizuale de înalt nivel religios, artistic și uman. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
