Carisma Maicii Tereza pentru afgani
08.09.2021, Roma (Catholica) - A asculta nevoile momentului, a-l ruga intens pe Duhul Sfânt, apoi a decide aderând la voința Domnului. Este moștenirea spirituală a Maicii Tereza de Calcutta, canonizată la 4 septembrie 2016, o viață oferită pentru slujirea față de cei mai săraci dintre săraci. Case călugărești deschise în toate continentele. Un stil contemplativ pe străzile din lume. O femeie care, așa cum ne spunea în urmă cu cinci ani superioara generală, sr. Prema, nu a dat niciodată înapoi când a fost vorba de apărarea demnității persoanelor. A cincea aniversare a recunoașterii sfințeniei sorei albaneze se împletește cu evenimentul Misionarelor Carității care au trebuit să părăsească – după cincisprezece ani – Afganistanul. Uneori Duhul sugerează să se rămână, alteori să se plece. Pentru ele a venit momentul să plece din Kabul. Însă nu fără cei 14 copii cu dizabilități pe care au reușit să îi aducă în Italia cu ele și împreună cu care sunt primite într-o casă a Comunității, la periferia Romei.
„Este Isus care suferă și care trebuie să fie iubit, care cere iubire și care dăruiește iubire”. Cu discreția care marchează din totdeauna activitatea lor, surorile ne povestesc această acțiune a lor de a face spațiu unei experiențe – aceea a primirii copiilor afgani – trăită pentru ele ca o „adevărată revoluție” care impune o reașezare logistică, o redefinire a îndatoririlor, un surplus de energii. Însă forțele vin de la Domnul. Și de la copiii înșiși. „Acești copii ne dăruiesc și nouă: duioșie, relații, în manieră diferită de modul în care le gândim noi. Ne cer să ne relaționăm cu ei și ne dau capacitatea de a iubi; ne lărgesc inima pentru a putea iubi mai mult. Și iubesc și ei”. Cu o forță dezarmantă care se lasă interpelată încontinuu de realitatea concretă care cheamă, desperechează și transfigurează, sora care ne vorbește [respectăm dorința sa de anonimat] ne face să privim micimea, cum făcea Maica.
„Sunt ființe capabile să iubească mult și ne surprind și cu un simplu zâmbet, deși nu ne cunosc bine, deoarece cunosc puținele surori venite cu ei”, povestește ea. Gesturile de îngrijire cotidiană dăruiesc adieri neașteptate de veselie și întărire reciprocă: eventual după ce au schimbat un copil, el face aluzie la un zâmbet. Sau sunt chemate de o fată oarbă: «Sister, sister!» Această căutare de contact, de comunicare posibilă, în pofida a toate, dă de înțeles că oaspeții își dau seama de prezența lor. Și este o învățare reciprocă, fără pretenții, fără etichete. Învățăm și de la surorile noastre care au venit în urmă cu nici o săptămână. Ele îi înțeleg mult mai bine decât noi pe acești copii pentru că au trăit mult timp cu ei. Înțeleg când sunt furioși, când le este foame, când sunt mulțumiți, când se simt rău.”
Misionarele venite din Kabul, deși au trecut prin încercarea pe care au trebuit să o suporte, continuă să slujească, nu s-au oprit. Faptul de a fi putut să aducă acești copii le dă multă bucurie. „Aceasta este carisma noastră: să trăim setea lui Isus în orice loc, cu oricine ne aflăm”. Încredere în Dumnezeu și în Sfânta Fecioară Maria: a fost stânca de care s-au prins mai ales în ultimele zile de rămânere în Afganistan. „Multă încredere în Dumnezeu. Este unicul sprijin, unica putere. O mare abandonare în mâinile Sale, rugându-ne mult pentru a ne abandona Lui. Prezența Sfintei Fecioare Maria a fost foarte puternică. A trăi în mijlocul suferinței, a trăi crucea, împreună, însoțind, a suferi și noi cu ei: asta face parte din carisma noastră. La picioarele atâtor calvaruri.” Cu ce beneficiu? „Rodul suferinței este iubirea. Suferința comportă mereu două consecințe: ori te face dur, ori te topește. Depinde de modul în care se îmbrățișează și cu cine. Isus a suferit mult pentru a ne învăța ce să facem cu suferința. A fi cu unul care suferă înseamnă a împărtăși, a intra, iar rodul este iubirea. Este iubirea, atât. Pentru că atunci când cineva suferă, și nu poți face nimic, poți doar să iubești, a stai cu persoana și s-o iubești acolo unde este, cum este, în acel moment”.
Ne amintim împreună de uciderea a patru surori în Yemen, în martie 2016. „Martire ale indiferenței”, așa a comentat Papa masacrul. Ce înseamnă, acum, faptul că au plecat din Afganistan? Ne este explicat că orice misiune implică un discernământ în sine. Intervine Duhul. „Nu putem face o regulă pentru toate situațiile. Deși este puternică dorința de a rămâne cu oamenii, trebuie ascultat și Duhul Sfânt. Ceea ce vrea de la noi în acel moment. În Yemen a fost cerută viața”, ne spune sora, „aici a fost cerută plecarea. Duhul ne poate spune lucruri diferite în funcție de situații, nu putem lua o decizie pentru toate. Chemarea noastră este să stăm cu săracii, apoi Duhul este cel care ne spune cum.” Se insistă asupra valorii discernământului, foarte important în viața fiecărei persoane, în fiecare clipă. Și o amintim iar pe Maica fondatoare, care „nu avea atâtea proiecte, proiectele le-a făcut Dumnezeu cu ea”. „Ea răspundea la nevoia de moment și adesea spunea așa: «Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, eu numai am ascultat»”. Tereza, o femeie de rugăciune care îl asculta pe Dumnezeu în inima sa și „chiar și atunci când nu îl simțea, în realitate era așa de unită cu El, în propria obscuritate, încât înțelegea ceea ce voia El în acel moment”.
Ne ajută atunci cuvântul „răbdare” care conține în sine „pasiune” și „așteptare”. Tocmai asupra capacității de a aștepta se oprește: „Uneori nu găsim răspunsurile, nu avem mijloacele pentru a putea ajuta, dar de atâtea ori trebuie și să așteptăm. Pentru că Dumnezeu are timpi diferiți de ai noștri și vede în manieră diferită de noi. Așadar trebuie să se aștepte și să se aibă încredere. Noi suntem limitați și trebuie să așteptăm ca să intervină el. Însă, în același timp, nu trebuie să ne retragem atunci când ne cere să facem ceva.” Este o școală de viață, cea sculptată de Maica Tereza, care merge dincolo de apartenențe, stări de viață. Ne înțelegem că nu este deloc ușor a aștepta. „Cere și atâta suferință”, ne răspunde sora, „pentru că trebuie să se rămână acolo unde se află”. O duc din nou la ceea ce repetă mereu Papa Francisc despre necesitatea de a fi aproape de săraci, una dintre trăsăturile distinctive ale magisteriului său: „Noi suntem pentru săraci, deci îl înțelegem. Îl ascultăm pentru că ne ajută și pe noi să ieșim din noi înșine, este o invitație constantă de a ne îngriji de cel care nu are nimic și pe nimeni.” Și între timp nu mai este timp pentru a vorbi, trebuie continuat să se slujească. „Nu avem programe, vedem cum să facem mai bine pentru a răspunde la nevoile lor. Trăim fiecare zi în parte. Nu avem nici măcar timpul de a aștepta ceva.” (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
