Mijloacele de comunicare: pericolele „bombei informative”
11.11.2002, Roma (ZENIT) - Între 7 şi 9 noiembrie a avut loc la Roma simpozionul „Parabole mediatice: a face cultură în era comunicării”, evenimentul cel mai important organizat de Biserica Catolică Italiană în anul 2002.
În întâlnirea la care au participat aproximativ 8.000 de profesionişti în domeniul comunicaţiilor, organizat de Conferinţa Episcopală Italiană, a participat şi Zygmunt Bauman, sociolog polonez la Universitatea din Leeds, care în acest interviu acordat ziarului Avvenire avertizează asupra riscului de a cădea în indiferenţă şi în pasivitate în faţa creşterii fluxului de informaţiilor.
– Domnule Profesor, fluxul crescut de mesaje provenind dintr-un număr din ce în ce mai mare de surse mediatice, produce efecte în conştiinţa oamenilor?
– Desigur. Filosoful francez Paul Virilio vorbeşte de „bombă informativă” gata să explodeze, mai periculoasă decât bomba atomică. Astăzi provocarea constă în a asimila cunoştinţele acumulate şi de a ne folosi de ele în mod corect, ca şi cum am separa sămânţa bună a informaţiei importante de pleava inutilă.
Fluxul de informaţii pare să dezactiveze gândul înainte de a intra în contact cu el. Nu avem timp să ne concentrăm, să ne fixăm atenţia, să reflectăm. Gândirea critică şi creativă are nevoie de timp: însă timpul este un bun pe care mijloacele de comunicare nu îl pot regla.
– Informaţia globală pare să ne permită să cunoaştem totul, însă nu ne dă speranţa că putem schimba ceva. Această senzaţie de neputinţă, ne-ar putea face indiferenţi?
– Aceasta este probabil cea mai mare dificultate cu care se confruntă orice efort de a lărgi conştiinţa noastră morală la dimensiunea globală a problemelor şi a îndatoririlor pe care le avem cu toţii. Suntem în „stadiul de aşteptare” („by-standers”), suntem martori tăcuţi şi pasivi care văd şi ascultă, dar care pot face prea puţin ca să se întâmple fapte pozitive şi pentru a le preveni sau bloca pe cele negative.
– Cum să trecem de la stadiul de aşteptare „by-standers” la agenţi activi?
– Modul în care ni se oferă informaţia nu ne ajută să dăm un răspuns. Ni se propun imagini revoltătoare despre sărăcia umană, însă nimic nu ne ajută să înţelegem cauzele profunde şi mecanismele complexe care de fiecare dată provoacă apariţia mizeriei în ciuda solidarităţii noastre. Ne îndoim de capacitatea de a îndrepta lucrurile deoarece ignorăm legătura dintre ceea ce facem (sau nu facem) şi ceea ce ni se arată la televizor.
– Există vreo ieşire?
– Depindem unii de alţii, astfel încât suntem în mod obiectiv responsabili de aproapele. Ceea ce facem sau nu facem face diferenţa în viaţa şi posibilităţile celorlalţi. Pasul decisiv pentru astăzi este acela de a ne asuma responsabilitatea a ceea ce deja ne priveşte şi de a acţiona în mod corespunzător. Fără îndoială, suntem împinşi să aflăm în van soluţii locale la probleme globale, să căutăm să ne refugiem de neliniştile mondiale în comunităţi fortificate, să ne construim siguranţa proprie în timp ce îi lăsăm pe ceilalţi în voia sorţii. Acesta ar putea fi un răspuns normal la teama şi la frica pe care o experimentăm cu toţii – da, însă este un răspuns ineficient, miop, sortit să piardă. Iar mijloacele de comunicare, în goana lor după consens, au grijă să nu-i deranjeze pe cei care le folosesc şi să nu demaşte înşelăciune.
– În ce măsură influenţează expunerea la mijloacele de comunicare şi la mesajele negative comportamentul celor care le folosesc, îndeosebi în cel al tinerilor?
– Nu ştim. Oamenii devin violenţi pentru că văd violenţă în mijloacele de comunicare, sau cer violenţă de la mijloacele de comunicare deoarece trăiesc într-un context violent? Politica şi marketingul trebuie să arate ceea ce publicul lor cere să vadă. Iar ceea ce oamenilor le place să vadă nu depinde de mijloacele de comunicare, ci de lumea în care se trăieşte şi din care capătă experienţe şi interese. Dacă am vrea să se schimbe mesajele mijloacelor de comunicare ar trebui să facem la fel cu omul şi cu societatea, în loc să ne îndreptăm spre profesioniştii din media sau să-i aducem în faţa legii.
– Ce tip de cultură exprimă astăzi mijloacele de comunicare?
– Tipul de cultură pe care cei care folosesc mijloacele de comunicare o recunosc drept lumea în care se trăieşte zi de zi. „Talk show”-ul, serialele de televiziune şi ştirile formează un fel de oglindă gigantică în care spectatorii privesc la infinit imaginile repetate ale experienţei lor, bucuriile şi temerile lor, visele şi preocupările lor, tot ceea ce este familiar. Mesajul care ajunge la noi este mereu acelaşi: dacă falimentezi, e vina ta; dacă eşti în dificultate, nu poţi conta decât pe resursele tale pentru a merge mai departe. Fără îndoială, cred că a învinui mijloacele de comunicare pentru ceea ce constituie vina societăţii este eronat şi riscant.
– Cum poate comunica în mod eficient Biserica mesajul său într-un context cultural în care ceea ce sugerează timpurile este „show business”-ul?
– Atunci când Papa se întâlneşte cu mii de tineri, mesajul lui ajunge la toţi fără a fi nevoie să se recurgă la compromisuri cu exigenţele spectacolului. valorile rămân în picioare prin ele însele. Cei care caută iubire, prietenie, relaţii durabile, care vor să conteze pe celălalt, care vor să „se simtă ca acasă” în compania oricărei fiinţe umane, aceşti oameni astăzi sunt orice, dar nu un „public minoritar”.
