Contribuţiile Papei Leon al XIII-lea
05.09.2010, Carpineto Romano (Catholica) - Înţelegând problematicile sociale ca ceva cu care trebuie interacţionat în mod pozitiv şi efectiv prin dialog şi mediere, Papa Leon al XIII-lea a condus o Biserică ce a putut face faţă marilor provocări ale acelor vremuri. Afirmaţia a fost făcută astăzi de Papa Benedict al XVI-lea în timpul scurtei vizite făcută la Carpineto Romano, locul de naştere al acestui predecesor al său.
Vizita Sfântului Părinte a marcat a 200-a aniversare a naşterii lui Vincenzo Gioacchino Raffaele Luigi Pecci (1810-1903), cel ales pe Scaunul lui Petru în 1878. Papa Benedict a mers cu elicopterul în orăşelul aflat la 80 km de Roma, celebrând acolo Liturghia, după care s-a întors la Castel Gandolfo pentru rugăciunea Angelus de la miezul zilei. În timp ce Papa Leon al XIII-lea este cel mai cunoscut pentru contribuţia sa la doctrina socială a Bisericii, prin enciclica „Rerum Novarum”, din 1891, Papa Benedict l-a prezentat mai întâi de toate ca „un om de o mare credinţă şi de o devoţiune profundă”. Aceasta „reprezintă mereu baza pentru orice, pentru fiecare creştin, incluzându-i aici pe Papi”. Papa Leon al XIII-lea a reuşit să transmită poporului lui Dumnezeu un mesaj ce unea „credinţa cu raţiunea, adevărul cu realitatea concretă”. Şi aceasta „într-una dintre cele mai dificile perioade ale Bisericii”.
Despre contribuţia Papei Leon al XIII-lea la doctrina socială Pontiful a vorbit făcând legătură cu a doua lectură liturgică a zilei, în care Sf. Paul îl trimite pe sclavul Onisim la fostul său stăpân, Filimon, nu ca sclav, ci ca botezat, şi deci frate în Cristos. „Din această experienţă particulară a Sf. Paul cu Onisim se poate dezvolta o amplă reflecţie despre mişcarea de promovare a omului adusă de creştinism pe calea civilizaţiei, precum şi despre metoda şi stilul acestei contribuţii, conformate imaginii evanghelice a seminţei şi a aluatului: creştinii, acţionând ca cetăţeni individuali sau ca grupuri, în realitatea istoriei, constituie o forţă benefică şi paşnică pentru o schimbare profundă, actualizând dezvoltarea potenţialităţilor din interior.” Papa a continuat: „Aceasta este forma de prezenţă şi de acţiune în lume propusă de doctrina socială a Bisericii, care a indicat mereu spre maturizarea conştiinţelor ca fiind condiţia validă şi durabilă pentru transformare.”
Episcopul Romei a vorbit şi despre contextul în care Papa Leon al XIII-lea s-a aflat: acela al unei Europe „ce resimţea efectele furtunii napoleniene, ce a urmat revoluţiei franceze”, în care Biserica şi elementele culturii creştine „au fost în mod radical puse în discuţie”. Magisteriul Bisericii a fost determinat atunci „să elaboreze o lectură cuprinzătoare şi de perspectivă asupra noii societăţi şi binelui ei comun”. Papa Leon al XIII-lea „s-a simţit chemat să ducă la finalizare această lectură”. „Existau de fapt zeci şi zeci de sfinţi şi fericiţi de la sfârşitul anilor 1700 şi până la începutul anilor 1900, care – cu imaginaţia carităţii – au căutat şi au pornit pe drumuri de actualizare a mesajului evanghelic după noile realităţi sociale. Fără îndoială aceste iniţiative, cu sacrificiile şi reflecţiile acestor oameni, au pregătit solul pentru ‘Rerum Novarum’ şi pentru alte documente sociale ale Papei Pecci. Deja pe când era Nunţiu Apostolic în Belgia el înţelesese că situaţiei sociale trebuie să i se răspundă pozitiv şi eficient prin dialog şi mediere. Într-o vreme a unui anti-clericalism amar şi a unor demonstraţii împotriva Pontifilor, Papa Leon al XIII-lea a ştiut cum să îi conducă şi să îi sprijine pe catolici de-a lungul unui drum de participare constructivă, bogat în conţinuturi, ferm în principii şi capabil de deschidere.”
Papa Benedict al XVI-lea a subliniat apoi că imediat după enciclica din 1891 „a existat o adevărată explozie de iniţiative în Italia şi în alte ţări: asociaţii, bănci rurale, publicaţii… o ‘mişcare’ vastă. Astfel, un foarte bătrân dar înţelept şi vizionar Papă a putut să ducă în secolul XX o Biserică întinerită, cu atitudinea corectă în faţa noilor provocări. A fost un Papă încă ‘prizonier’ – politic şi fizic – în Vatican, dar în realitate, cu magisteriul său, el a reprezentat o Biserică aptă să facă faţă celor mai mari probleme ale vremii fără complexe.”
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
