Rocco Buttiglione demontează acuzele de erezie aduse Papei
04.10.2017, Roma (Catholica) - „Judecă și condamnă”, și mai mult, folosesc o „metodă incorectă”. Filozoful Rocco Buttiglione, profund cunoscător al gândirii Papei Ioan Paul al II-lea, într-un interviu pentru Vatican Insider, apărut pe Ercis.ro în traducerea pr. Mihai Pătrașcu, intră în problematica tuturor acuzelor de erezie pe care semnatarii recentei „correctio filialis” au adresat-o actualului Pontif.
– Ce părere aveți despre „correctio filialis” trimisă Papei și despre faptul că un grup de specialiști face afirmații atât de grele cu privire la Succesorul lui Petru?
– Isus nu a scris un manual de metafizică și nici de teologie. S-a încredințat unui grup de oameni și apoi unuia, Petru. Le-a promis asistența Duhului Sfânt. Aici un grup de oameni se consideră judecători peste Papa. Nu expun obiecții, nu discută. Judecă și condamnă. Cine i-a autorizat să se constituie judecători peste Papa?
– Unii semnatari au susținut după publicarea documentului că niciodată nu l-au considerat eretic pe Papa. Din lectura textului nu transpare aceasta?
– Să citim textul: „Suntem constrânși să vă adresăm o corectare din cauza propagării câtorva erezii dezvoltate prin intermediul exortației apostolice Amoris laetitia și prin alte cuvinte, fapte și omisiuni ale Sanctității Voastre”. Dacă aceasta nu este o acuză de erezie, atunci nu știu ce este. Semnatarii documentului care spun că nu l-au considerat eretic pe Papa probabil nu au citit textul pe care l-au semnat.
– Înainte de a intra în problematica celor 7 „erezii”, doresc să ne oprim asupra limbajului folosit: se fac afirmații (propositiones) lăsând să se înțeleagă că Papa le-a scris, le-a spus sau le-a susținut; în realitate niciuna dintre acestea nu a fost afirmată de Papa Francisc. Este o metodă corectă?
– Nu, nu este o metodă corectă. Propozițiile nu rezumă în mod corect gândirea Papei. Să dăm un exemplu: în a doua propoziție i se atribuie Papei afirmația că divorțatul recăsătorit care rămâne în această stare cu știință deplină și consens deliberat este în harul lui Dumnezeu. Papa spune un alt lucru: în unele cazuri un divorțat recăsătorit care rămâne în această stare fără știință deplină și consens deliberat poate să fie în harul lui Dumnezeu.
– De ce este semnificativ acest exemplu?
– Criticii au început susținând că în niciun caz un divorțat recăsătorit nu poate să fie în harul lui Dumnezeu. Apoi cineva (eu, de exemplu) am amintit că pentru a avea un păcat de moarte este necesară nu numai o materie gravă (și adulterul este desigur materie gravă de păcat) ci și știință deplină și consens deliberat. Acum pare că dau înapoi: au înțeles și ei că în unele cazuri divorțatul recăsătorit poate să fie scutit de vină din cauza unor atenuante subiective (lipsa de știință deplină și consens deliberat).
Pentru a acoperi retragerea ce fac ei? Îi atribuie Papei afirmația că divorțatul recăsătorit care rămâne în situația sa cu știință deplină și consens deliberat este totuși în stare de har. Această falsificare a poziției Papei la care se văd constrânși exprimă cât de disperată este situația lor din punct de vedere logic. Ei admit implicit că există unele situații în care divorțatul recăsătorit poate primi Împărtășania, dar toată revolta împotriva la Amoris laetitia s-a născut din refuzarea viscerală a acestei posibilități.
– Biserica, atunci când condamna propoziții considerate eretice, era mereu precisă în a stabili ceea ce a fost spus precum și intenția celui care a spus. În acest caz nu s-a făcut așa…
– Corectorilor le place să se considere Noul Sfânt Oficiu, dar desigur nu-i cunosc bine procedurile…
– Intrând în problematica celor 7 „erezii” atribuite Pontifului, se vede că toate se învârt în jurul Împărtășaniei date divorțaților recăsătoriți. Sunt întemeiate, după părerea dumneavoastră?
– Prima corecție atribuie Papei afirmația că harul nu este suficient pentru a permite omului să evite toate păcatele. Papa spune cu toată claritatea un alt lucru: cooperarea omului cu harul este adesea insuficientă și parțială. Pentru aceasta nu reușește să evite toate păcatele. În afară de aceasta, cooperarea cu harul se desfășoară în timp. Când omul începe să meargă spre mântuire adesea poartă cu sine o încărcătură de păcate de care se va elibera numai puțin câte puțin. Pentru aceasta, o persoană care încă nu reușește să îndeplinească în întregime faptele legii poate să fie în harul lui Dumnezeu. Este noțiunea de păcat venial.
– Despre a doua am vorbit deja, să trecem la a treia.
– A treia corecție îi atribuie Papei afirmația că putem cunoaște porunca lui Dumnezeu și o putem încălca și cu toate acestea să rămânem în harul lui Dumnezeu. Și aici Papa spune cu toată claritatea un alt lucru: este posibil a cunoaște cuvintele poruncii și a nu le înțelege sau a nu le recunoaște în adevărata lor semnificație. Cardinalul Newman distingea între un asentiment noțional (am înțeles sensul verbal al unei propoziții) și asentimentul real (am înțeles ce înseamnă pentru viața mea). Ceva asemănător spune și Sfântul Toma când vorbește despre eroare în bună credință.
– A patra cenzură îi atribuie Papei afirmația că se poate comite un păcat ascultând de voința lui Dumnezeu.
– Probabil că redactorul cenzurii are în minte un text din Amoris laetitia în care Papa spune că atunci când un cuplu de divorțați recăsătoriți decide să trăiască împreună ca frate și soră (adică să acționeze conform legii Domnului), se poate întâmpla să ajungă să aibă raporturi sexuale cu terțe persoane și să distrugă cuibul pe care l-au creat și în care copiii lor găsesc mediul corect pentru creșterea și maturizarea lor umană.
Papa nu trage concluzii din această afirmație empirică. Însă dacă se vrea să se tragă concluzii, este nevoie de multă răutate și prejudecată pentru a trage concluzia propusă de cenzori. Concluzia cea mai clară este: duhovnicul să recomande cuplului să întrerupă raporturile sexuale, dar să ia serios în considerare teama lor de a nu reuși și de a trece de la un păcat (adulterul) la un păcat mai rău (adulterul + trădarea și celei de-a doua relații). Duhovnicul să însoțească perechea până când maturizarea lor interioară le permite lor să facă pasul cerut de legea morală.
– A cincea propoziție atribuie Papei afirmația că actele sexuale ale divorțaților recăsătoriți între ei pot să fie bune și plăcute lui Dumnezeu.
– Aici probabil că autorul are în minte un text din Amoris laetitia unde Papa spune că „această conștiință poate recunoaște nu numai că o situație nu răspunde obiectiv la propunerea generală a Evangheliei; poate recunoaște cu sinceritate și onestitate și ceea ce pentru moment este răspunsul generos care se poate oferi lui Dumnezeu și descoperi cu o anumită siguranță morală că aceea este dăruirea pe care Dumnezeu însuși o cere în mijlocul complexității concrete a limitelor, deși încă nu este pe deplin idealul obiectiv”.
Papa nu spune că Dumnezeu este mulțumit de faptul că divorțații recăsătoriți continuă să aibă raporturi sexuale între ei. Conștiința recunoaște că nu este în ordine cu legea. Însă conștiința știe și că a început un drum de convertire. Unul încă se mai culcă cu o femeie care nu este soția sa, dar a încetat să se drogheze și să frecventeze prostituate, și-a găsit un loc de muncă și se îngrijește de copiii săi. Are dreptul să creadă că Dumnezeu este mulțumit de el, cel puțin în parte (Sfântul Toma ar spune: secundum quid). Dumnezeu nu este mulțumit de păcatele pe care continuă să le facă. Este mulțumit de virtuțile pe care începe să le practice și desigur așteaptă să facă mâine alți pași înainte.
– Puteți da un alt exemplu al acestei situații?
– Imaginați-vă un tată care are un copil bolnav și copilul se face mai bine. Încă are febră, dar nu mai vomită, reușește să țină în stomac ceea ce mănâncă, a început o terapie care pare să funcționeze. Tatăl este mulțumit. Este mulțumit de faptul că este bolnav copilul? Nu, este mulțumit de faptul că acel copil dă simptome de îmbunătățire și de vindecare. Gândiți-vă o clipă la văduva din Evanghelie care oferă la visteria templului două monede mici de bronz. Isus comentează: această femeie a dat mult mai mult decât bogații și puternicii care au vărsat și ei tone de monede de aur și de argint. Aceia au dat din ceea ce le prisosea, ea a dat tot ceea ce avea.
În același mod Dumnezeu probabil că se bucură mai mult pentru un pas nesigur spre bine făcut de unul care este născut într-o familie dezbinată, a fost botezat dar nu a fost niciodată evanghelizat cu adevărat, nu a avut niciodată în fața ochilor un exemplu de iubire adevărată între un bărbat și o femeie, a crescut într-o ideologie dominantă pentru care sexul este real, și iubirea în schimb nu există decât prin respectarea perfectă a legii din partea unuia care a avut părinți buni, exemple bune, un paroh bun și (poate cel mai important dintre toate) o soție bună.
– Să trecem la a șasea cenzură, care îi atribuie Papei afirmația: nu există acte intrinsec rele dar că, în funcție de circumstanțe, orice act uman poate să fie bun sau rău.
– Aici vrea să fie strivit Papa cu privire la așa-numita „etică a situației”. Încă o dată Amoris laetitia spune un alt lucru, absolut tradițional, pe care l-am studiat cu toții când eram copii în catehismul Bisericii Catolice, nu numai în cel nou al Sfântului Ioan Paul al II-lea, ci și în cel vechi al Sfântului Pius al X-lea. Pentru a avea un păcat de moarte sunt necesare trei condiții: materia gravă (adulterul este mereu și fără excepții materie gravă de păcat), știință deplină (trebuie să știu că ceea ce fac este rău) și consens deliberat (trebuie să aleg liber să face ceea ce fac). Dacă lipsește știința deplină și consensul deliberat, un păcat poate să devină din păcat de moarte păcat venial.
Acțiunea este întotdeauna greșită, însă subiectul care o săvârșește nu poartă întotdeauna întreaga responsabilitate. Este ca în dreptul penal: tu conduci respectând toate regulile și un bețiv se aruncă sub roțile mașinii tale. Poate că vei fi iertat sau te vei trezi cu o pedeapsă mică. Tu nu respecți regulile codului, conduci beat și ucizi un sărman care trecea pe acolo. Vei avea o condamnare severă. Folosești mașina ca o armă pentru a ucide o persoană pe care o urăști. Meriți închisoarea pe viață.
– În a șaptea și ultima „corecție filială” din document Papa este acuzat că vrea să dea Împărtășania divorțaților recăsătoriți care „nu au căință pentru starea lor de viață și propunerea fermă de a se corecta”.
– Papa dorește să îi însoțească pe divorțații care au căința pentru starea lor de viață și propunerea fermă de a se corecta. Nu spune că trebuie să li se dea Împărtășania mereu și oricum. Însă spune că trebuie să fie însoțiți în situația concretă în care se află și să se evalueze și nivelul lor de responsabilitate subiectivă. Punctul de sosire al drumului este (când reconcilierea cu adevăratul soț nu este posibilă) renunțarea la raporturile sexuale. Însă pe acest drum există multe etape. Pot exista cazuri în care o persoană poate să fie în harul lui Dumnezeu din cauza atenuantelor subiective (lipsa de știință deplină și consens deliberat) chiar dacă ea continuă să aibă raporturi sexuale cu propriul partener.
Gândiți-vă la o femeie care ar vrea să facă această alegere de castitate dar bărbatul nu vrea, și dacă ea i-ar impune-o s-ar simți trădat și ar pleca, distrugând legătura de iubire în care cresc copiii. Cine ar refuza atenuantele subiective ale unei femei care continuă să aibă raporturi sexuale cu bărbatul său în timp ce pe de altă parte perseverează în tentativa sa de a-l convinge să facă o alegere de castitate? În disciplina canonică ce nu îi admite pe divorțații recăsătoriți la Sacramente trebuie să se distingă două elemente sau, dacă doriți, două motive diferite. Primul este un motiv care derivă din teologia morală. Adulterul este în mod intrinsec rău și nu poate fi niciodată justificat. Însă aceasta nu împiedică faptul ca persoana să poată fi responsabilă nu în întregime pentru acea încălcare, din cauza circumstanțelor atenuante subiective.
Există o imposibilitate absolută de a da Împărtășania celui care este în păcat de moarte (și această regulă este de drept divin, deci inderogabilă), dar dacă, din cauza lipsei de știință deplină și de consens deliberat, nu există păcat de moarte, Împărtășania se poate da, din punctul de vedere al teologiei morale, chiar și unui divorțat recăsătorit. Există apoi o altă interdicție, nu morală, ci juridică. Conviețuirea extra-matrimonială contrazice în mod clar legea lui Dumnezeu și generează scandal. Pentru a proteja credința poporului și a întări conștiința indisolubilității căsătoriei, autoritatea legitimă poate decide să nu dea Împărtășania divorțaților recăsătoriți și în cazul în care nu sunt în păcat de moarte. Însă această regulă este de drept uman și autoritatea legitimă poate permite derogări pentru motiv just.
– Vi se pare că semnatarii correctio țin cont de posibilele circumstanțe atenuante?
– Dacă noi confruntăm acest ultim document cu cele precedente nu este greu să vedem urmele unei anumite nesiguranțe. Documentele precedente ignorau complet problematica referitoare la circumstanțele atenuante. Acum încearcă să țină cont de ele. Pentru a face aceasta trebuie să dea impresia că nu înțeleg ceea ce a spus Papa cu adevărat. O consecință și mai importantă este că, acum, dacă se trag consecințele logice ale afirmațiilor lor, chiar și criticii admit că în unele cazuri divorțații recăsătoriți pot să fie scutiți de vină gravă din cauza atenuantelor subiective, deci pot să primească Împărtășania. Însă acesta este, încă de la început, adevăratul obiect al disputei.
– Obiectivul criticii, după părerea dumneavoastră, sunt numai unele afirmații ale actualului Pontif sau este în discuție, mai în general, magisteriul ultimilor Papi și în fond al Bisericii post-conciliare?
– Nu îi cunosc pe toți semnatarii correctio. Dintre cei pe care îi cunosc eu, unii sunt lefebriști. Au fost împotriva Conciliului, împotriva Papei Paul al VI-lea, împotriva Papei Ioan Paul al II-lea, împotriva Papei Benedict al XVI-lea și acum sunt împotriva Papei Francisc. Alții sunt apropiați de mișcarea „Tradição, Familia, Propriedade”, care a susținut în timpul său regimul militar din Brazilia. Unii afirmă public că devierea Bisericii a început cu Papa Leon al XIII-lea și enciclica „Au milieu des sollicitudes”, cu care Papa Leon al XIII-lea a trădat alianța tronului și altarului și a renunțat la principiul dreptului divin al regilor… Se încearcă izolarea Papei Francisc opunându-l predecesorilor săi, dar acești adversari ai săi sunt și adversarii predecesorilor săi. Nu văd printre semnatari mulți Cardinali (ba chiar, nu văd niciunul), nu văd mulți Episcopi (unul singur, în vârstă de 94 de ani), nu văd mulți profesori obișnuiți de teologie sau de filozofie (este însă Antonio Livi, pe care eu îl stimez mult).
– Fără îndoială documentul a avut un mare ecou mediatic…
– Văd o campanie de opinie foarte bine orchestrată pentru a da impresia unei revolte a „experților”, atât de experți încât își pot permite să dea lecții Papei. Clar că nu este așa. Să-mi fie permis la sfârșit să exprim o îngrijorare. Am impresia că unii cred că Biserica există pentru a apăra o Tradiție care o precedă, care se opune oricărei schimbări istorice și care nu este Tradiția creștină. Înțelepții, care sunt depozitarii acestei Tradiții necreate și veșnice, au dreptul să judece și Biserica, atunci când ea nu-și îndeplinește misiunea sa de a combate modernitatea. O gândire de acest tip s-a prezentat cu putere în „Action Française” și a fost condamnată de Papa Pius al XI-lea. Urmând o gândire de acest tip, René Guenon a trecut în timpul său de la catolicism la islam, convins că el ar oferi o apărare mai eficace a Tradiției împotriva modernității…
Dragii mei, nu sunt eu in masura sa dau altora lectii de catehism, dar stiu un lucru : intotdeauna, de cand eram copil, am invatat la orele de „Catehismul Bisericii Catolice” ca RAUL este RAU, ca anumite fapte constituie PACAT DE MOARTE indiferent de justificarile care au dus la acceptarea sau comiterea lui, ca PACATUL este o ofensa adusa lui Dumnezeu, care este dreptate si bunatate infinita.
Apoi, am mai invatat ca prin pacatul de moarte omul il alunga pe Dumnezeu din inima lui, intrucat acolo unde exista un pacat de moarte Dumnezeu nu poate ramane, el neputand coabita cu diavolul; de asemenea ca singura cale de a te elibera de un pacat de moarte si de a-l primi din nou pe Dumnezeu in tine este sa apelezi la Sacramentul Reconcilierii, adica la Sfanta Spovada, care pentru a fi valabila trebuie sa indeplineasca conditiile esentiale : cainta pentru pacatul savarsit si propunerea ferma de a nu mai pacatui in viitor.
Tot din lectiile de catehism am invatat ca Biserica lui Cristos, prin autoritatea data ei de insusi Isus, TREBUIE sa condamne PACATUL, este una din misiunile ei esentiale, ea nu condamna deci PERSOANA care l-a comis, insa nu poate niciodata sa prezinte BINELE drept RAU sau invers, RAUL drept BINE, intrucat niciodata, niciun om, indiferent cine ar fi el, nu se poate substitui lui Dumnezeu. Daca Isus a spus ca un lucru este PACAT, acel lucru va fi PACAT pentru totdeauna, oricine ar incerca sa creeze o alta impresie ar fi in opozitie nu doar cu Biserica ci cu insusi Dumnezeu.
Va aduc aminte ca Biserica nu s-a nascut azi, nici acum 100 de ani, ci are in spate aproape 2000 de ani de existenta, doctrina ei se bazeaza pe o Sfanta Traditie transmisa inca de la Apostoli, pe lucrarile asa numitilor „doctori ai Bisericii” (Sfantul Thomas de Aquino, Sfantul Robert Bellarmine si altii), pe documentele Papilor care au ocupat Scaunul Sfantului Petru de la inceput si pana in ziua de azi.
Asadar, intotdeauna cand ceva ni se pare ca e nou, diferit de cele ce stiam noi pana atunci, pentru a nu gresi suntem nevoiti sa ne intoarcem spre doctrina traditionala si sa vedem daca nu cumva noutatea care ni se propune contrazice ceea ce Biserica a marturisit timp de 2000 de ani.
Nu doresc sa comentez in vreun fel limbajul folosit in Correctio Filialis sau metoda aleasa de semnatarii ei, insa remarc o multitudine de afirmatii complet nepotrivite in raspunsul dat de filozoful Rocco Buttiglione, un pretins „profund cunoscator al gandirii lui Ioan Paul al II-lea”.
Este oare drept a afirma ca „Unul care încă se mai culcă cu o femeie care nu este soţia sa, dar a încetat să se drogheze şi să frecventeze prostituate, şi-a găsit un loc de muncă şi se îngrijeşte de copiii săi are dreptul să creadă că Dumnezeu este mulţumit de el, cel puţin în parte … Dumnezeu nu este mulţumit de păcatele pe care continuă să le facă, este mulţumit de VIRTUŢILE pe care începe să le practice şi desigur aşteaptă să facă mâine alţi paşi înainte”… ?
Cum ramane cu ceea ce au afirmat nenumarati sfinti ai Bisericii noastre, cum ca omul care incalca chiar una din cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, le incalca de fapt pe toate ? Este posibil a fi IN STARE DE PACAT DE MOARTE si a avea in acelasi timp anumite VIRTUTI ? Nici vorba de asa ceva. Existenta unui singur pacat de moarte pe suflet exclude pe om de la Mantuire cata vreme acesta subzista, tot asa cum negarea Doctrinei Biserici chiar numai intr-un punct al ei, a unui singur Adevar de Credinta, inseamna EREZIE, ceea ce te plaseaza automat de facto in afara Bisericii Catolice, chiar daca de drept persoana vinovata ramane aparent un membru al acesteia. Am invatat tot la catehism, nu-i asa?
Este absolut de neacceptat afirmatia care se desprinde din articol cum ca ADULTERUL poate constitui pentru unii „pacat de moarte” iar pentru altii doar un „pacat venial”, in functie de specificul subiectului care il savarseste, ceea ce poate duce in unele situatii la acordarea Sacramentului Euharistiei, a Cuminecarii, chiar si unor persoane care traiesc in stare de adulter. Sa nu uitam ca vorbim despre catolici. Un catolic nu poate avea justificarea ca nu stie ca a trai cu alta femeie decat sotia sa legitima este adulter. Daca nu stia la un moment dat, misiunea Bisericii este sa il invete acest lucru si in niciun caz sa ii gaseasca tot felul de justificari pentru starea de pacat de moarte in care se afla. Daca accepta invatatura Bisericii Catolice pe aceasta tema si o pune in practica, cu sprijinul adecvat si constant al Bisericii, poate fi admis la cuminecare, daca nu, atunci nu. Este alegerea celui in cauza, indiferent daca intelege pe deplin sau nu ratiunea acestei invataturi. Ca si catolic el trebuie sa o accepte, indiferent ca este sau nu capabil sau dornic sa o inteleaga. Trebuie deci sa se supuna, in caz contrar nu poate fi admis la cuminecare pentru ca, nu-i asa, a lua cuminecarea in stare de pacat de moarte nu-ti aduce absolut niciun folos spiritual, ci dimpotriva, condamna, dupa cum ne spune Isus in Evanghelia despre painea vietii .
Este suficient sa analizam pozitia Bisericii Catolice pe aceasta tema in toata istoria ei, ba mai departe, inca din Vechiul Testament avem exemple despre cum pedepseste Dumnezeu adulterul : regele David si Batsheba (sotia lui Urie), apoi Ioan Botezatorul, care a fost decapitat pentru ca a condamnat acest pacat, adulterul lui Irod cu Irodiada.
Chiar nu ne pune pe ganduri faptul ca niciodata Biserica nu a acceptat sa cedeze in aceasta materie, a administrarii Cuminecarii persoanelor ce traiesc in stare de adulter ? Brusc, in vremurile noastre, dupa 2000 de ani, Biserica a descoperit ceva ce nu stia pana acum, sau conducatorul ei si unii membrii sunt cumva mai buni, mai induratori, mai iubitori decat Papii si preotii care au trait in vremurile trecute? Sau dimpotriva, asistam cumva la un atac impotriva Sfintei Traditii, a adevarurilor de credinta fundamentale pe care este construita Biserica Catolica? Sunt unii din cei ce traiesc in zilele noastre mai induratori decat insusi Isus, care a condamnat fara exceptii acest pacat al adulterului? Sa nu uitam ca Isus nu s-a dat niciodata in laturi de la a enunta pacatul iar pe cei care l-au comis ii vindeca cerandu-le INTOTDEAUNA sa nu mai pacatuiasca, pentru a nu li se intampla ceva si mai rau. A justifica sub orice forma, chiar sub aparenta „iubirii de aproapele”, starea de „pacat de moarte” , inseamna a impinge persoana in cauza spre pierzare, spre moarte sufleteasca. Dimpotriva, a o ajuta sa duca lupta deloc usoara ci foarte grea de a iesi din starea respectiva, inseamna adevarata iubire, adevarata caritate.
Aceasta este deci solutia. Condamnarea fara timiditate, fara rezerve de catre Biserica a pacatului si in acelasi timp ajutorul dat celor pacatosi de a iesi din starea lor, indiferent de obstacolele ivite in cale. Cei care apara traditia Bisericii pe aceasta tema nu spun ca persoanele in stare de adulter ar trebui exclusi din biserici, ca ar trebui condamnati, insa in niciun caz nu se poate accepta ca ei sa fie admisi la cuminecare cata vreme traiesc in pacatul lor. Toti Papii din trecut, fara exceptie, au actionat in aceasta directie. Asta ne-a invatat dintotdeauna Biserica pe care o iubim si pe care trebuie sa o aparam, chiar cu riscul de a fi batjocoriti, umiliti, dispretuiti.
F.A.
Pax et Bonum. Vivat Christus Rex!